Niciodată nu am avut intenția de a-mi lua propria-i viață, nu am vrut să nu mai trăiesc. Inconveniența ce m-a dat peste cap a fost atunci când nu mai făceam față să fiu în viață.

        Deși nu mi-l puteam aminti prea bine pe tata, un lucru de care sunt convinsă cu privire la cine a fost sunt picturile pe care le făcea. Era un artist în adevăratul sens al cuvântului, căci ne-au rămas o mulțime de caiete ticsite cu schițe și desene în creion, tablouri și picturi în ulei. Tatăl meu era complet absorbit de către frumusețea artei, fapt pe care știu că l-am moștenit de la el.

        Înainte de decesul său, tatăl meu mi-a dezvăluit câteva sfaturi și trucuri de bază legate de pictură. Fiind micuță la vremea aceea, nu le-am dat foarte mare însemnătate, dar acum nu m-aș putea imagina fără baza învățată de la el. Tata a fost cel care a clădit temelia pasiunii mele cele mai puternice, la care țin cu ardoare. Atunci când mângâi pânză cu pensula, îl simt cum se uită mândru la mine de undeva, de sus, și știu că zâmbește. Amintirea lui mă făcea să
schițez și eu un zâmbet, căci iubirea ne va lega pentru întreaga veșnicie.

        Nu m-am considerat niciodată o persoană într-adevăr talentată. Totuși, fala pe care o simțeam atunci când puteam vedea propria mică operă căpătând viață nu se putea compara cu nimic altceva. Acesta este unul dintre motivele pentru care astăzi, când Royd m-a întrebat care îmi este pasiunea, i-am spus cuvântul ,,artă".

        Nu aveam idee unde avea să mă ducă nici de data aceasta, deoarece a insistat să nu-mi ofere mai multe detalii. A vrut să pot vedea cu ochii mei, iar curiozitatea mă rodea pe dinăuntru, căci știam cât de departe îi putea merge mintea. Vaga mea presimțire s-a dovedit a fi corectă, iar toate dubiile mi-au dispărut când am pășit în interiorul unui imens studio de artă, unul cum nu mai văzusem până atunci.

        Eram mută de uimire și de încântare, deși mă străduiam să îmi păstrez figura-mi plină de seriozitate. Sala în care ne aflam era cu adevărat enormă, iar lumina ce pătrundea de prin ferestrele întinse ale clădirii erau prielnice pentru un artist ce dorea să-și lase frâu liber creativității.

        Royd părea și el plăcut surprins de ceea ce vedea, cu toate că nu era un admirator al domeniului, spre deosebire de mine. A făcut câțiva pași înainte, după care îmi făcu semn să îl urmez. Nu am ezitat nicio secundă, venind după el în pas grăbit. Mergea relaxat, ca și cum s-ar fi aflat la propria sa casă; în schimb, mușchii mei erau nemaipomenit de încordați, în timp ce atenția îmi era luată de către fiecare mic detaliu din jurul meu.

        Acesta se opri în dreptul unui stand care m-a captivat de prima oară când l-am văzut. Lângă pânza de pe un șevalet din lemn se aflau toate instrumentele de care avea nevoie un pictor cu renume, de la pensule și acrilice, până la materiale ieșite din comun, cum ar fi cărbunele, uleiul sau bureți. L-am privit înmărmurită, fără a știi ce să îi spun. În momentele respective, niciun cuvânt nu putea exprima sentimentele pe care le aveam.

        — Toate acestea trebuie să te fi costat o avere, chiar nu era necesar! am izbucnit eu, realizând cu adevărat ceea ce se întâmpla.

        — Nu trebuie să te simți rușinată, mi-a replicat el calm, am făcut asta din propria mea inițiativă. Chiar sper că și ție îți va fi pe plac.

        Am luat loc pe scăunelul din fața șevaletului, rămânând cu pânza albă, goală în fața mea. Acesta era unul dintre cele mai dificile momente pentru orice artist, atunci când are foaia neatinsă și nu știe de unde să înceapă. Sunt atâtea tematici și concepte căreia se merită să le dai o încercare, încât devine aproape imposibil să te îndrepți pe unul singur.

        Am luat pensula cu vârful cel mai subțire dintre cele pe care le aveam. Apoi, am început să trasez o schiță a ceea ce aveam în minte. Sinceră să fiu, nu îmi era ușor să fac o astfel de pictură fără o imagine de referință, însă speram ca memoria să nu-mi joace feste de această dată. Deși pentru unele persoane, schița este ceva superficial și de o importanță mai mică, eu nu mă număr printre ele. Consider că ea este elementul de bază al unei opere reușite, de aceea prefer să depun mai mult efort în crearea sa decât mulți alți pasionați ai picturii.

        Royd a rămas lângă mine, observând în liniște fiecare mișcare pe care mâinile mele le făceau pe pânză. Puteam simți atenția pe care mi-o acorda în acele momente, deși nu-i puteam vedea efectiv expresia. Era ca și cum timpul a decis să se oprească acolo, doar pentru noi, și acest moment de armonie pe care îl împărtășeam. Mă străduiam să mă focusez pe desenul pe care îl schițam, însă capul îmi zbura, ca de obicei, departe. Nimeni nu mai făcuse un asemenea gest pentru mine, iar faptul că Royd, pe care îl cunosc de un timp atât de scurt a putut să o facă, mă lăsa în continuare cu o senzație bizară. Nu mai simțisem niciodată o recunoștință atât de puternică față de cineva. Iar asta mă făcea foarte nesigură.

        Când în sfârșit am fost mulțumită de schița realizată de mine, am decis că era timpul să încep a da culoare întregii povești. Nu știam cu ce să încep de această dată, așa că am ales să colorez fundalul pentru început. Am ales să fie ceva asemănător panoramei pe care am văzut-o ieri, căci niciodată nu pictasem un asemenea loc. Mi-au plăcut provocările dintotdeauna, deci să încerc stiluri și idei noi a fost mereu printre activitățile mele preferate.

        Atunci când ajunsesem, într-un final, la subiectul picturii, am început prin a-i colora pielea. Am întins cu mare delicatețe culoarea, deoarece îmi doream un efect și o textură cât mai fină. Am insistat să-i fac cât mai multe detalii și prin părul drept și mătăsos, pentru că realismul era stilul pe care îl abordam cu foarte mare drag. La final, i-am lăsat ochii. Mereu am prețuit ochii și emoția din spatele lor când venea vorba de oameni. În artă, mă bazam pe aceleași principii. Culoarea se prelingea lin și cursiv, de parcă ar fi știut deja că acolo îi era locul. Știam că acela va fi punctul cel mai atractiv al rezultatului final.

        Retușurile au venit ca și de la sine, iar umbrele și lumina le-am terminat mai repede decât mă așteptam. Aș fi vrut să trec peste ele cât mai fățarnic se putea, însă eram consistentă că i-ar fi luat din autenticitate și frumusețe. Oricât de entuziasmată eram să văd finalul, fiecare pas trebuia urmat și luat în serios. Chiar dacă în artă nu există reguli, nu însemna că puteam să trec cu vederea peste una dintre cele mai importante părți.

        Royd a continuat să mă urmărească până în ultima clipă. Nu a îndrăznit să mă întrerupă cu nicio altă vorbă în plus, m-a lăsat să-mi fac voia în propria mea tăcere. Când m-am întors către el după ore bune, m-aș fi așteptat să îl găsesc plictisit ori sătul de tabieturile mele excentrice. În ciuda oricăror prejudecăți pe care le-am avut, l-am găsit privindu-mă cu mare interes și atenție. Mi-a zâmbit atunci când i-am reîntâlnit ochii verzi, după care se ridică de pe scaunul pe care a poposit în timpul acela.

        — Îmi poți arăta și mie ceea ce ai pictat? m-a întrebat el, cu o timiditate în ton ce m-a luat pe nepregătite.

        Am dat ușor din cap în semn aprobator, ridicându-mă de pe scaunul meu. M-am dus în dreptul său și am privit lucrarea din perspectiva lui. Royd părea captivat de fiecare detaliu al chipului prezent pe pânză. Nu am vrut să stric momentul, așa că l-am lăsat să mai urmărească desenul pentru încă câteva clipe.

        — Cine este? m-a întrebat, întorcându-se către mine. Ochii săi erau întrebători, iar pupilele îi erau dilatate; aștepta un răspuns din partea mea.

        L-am lăsat să mai fiarbă în propria-i curiozitate pentru câteva secunde în plus. Îi urmăream ritmul respirației în timp ce îl priveam fix în ochi. Tensiunea dintre noi pe parcursul acelui contact vizual era atât de intensă încât nu voiam să îi mai pun pauză. M-aș fi putut pierde în acei ochi verzi pentru încă o eternitate fără vreun regret, însă cu fiecare moment ce trecea, curiozitatea lui Royd devenea și mai puternică.

        — Brina, cine e? mai întrebă el o dată, cu aceeași atitudine nesigură.

        Mi-am desprins privirea de pe ochii lui în timp ce zâmbeam. Revenisem din nou asupra picturii. Într-adevăr, ochii îi erau punctul principal și partea de care eram cea mai satisfăcută. Am tras aer în piept și i-am spus, fără alte explicații:

        — Sora mea. Veronica.

Deși a fost un capitol puțin mai scurt, sper că v-a plăcut măcar la fel de mult cât v-au atras și celelalte. Susținerea voastră mă motivează enorm de mult și vă mulțumesc din suflet pentru tot.

Dacă doriți să mă susțineți, un vot sau comentariu ar fi mai mult decât suficient. Vă mulțumesc pentru citire!