Urmăresc detalii. Cunosc fiecare stradă a orașului meu, fiecare colț, fiecare felinar. Nu îmi scapă niciodată nimic, pentru că mi-am petrecut o mare parte din viață privind. Am fost numită ,,atentă", tăcută și curioasă. Adevărul este, în esență – nu sunt nimic din toate acestea. Suntem atât de ușor de citit ca oameni, încât emanăm emoții prin fiecare gest – chiar și când facem ceva la fel de banal precum cititul unei cărți.

      Nimeni nu observă asta, totuși. Suntem prea ocupați cu lecturatul cărții ca să mai citim printre rânduri.

      Mara nu a fost acasă astăzi. Îmi aminteam vag că a menționat că nu va fi cu o seară în urmă, însă nu am pus alte întrebări. Mereu m-am străduit să-i ofer distanța și independența de care are nevoie, asigurându-mă și că este în siguranță în același timp.

      Mi-am petrecut cea mai mare parte a zilei privind ploaia de la geam, în timp ce savuram o ciocolată caldă. Mereu a fost ca o mică plăcere a vieții pentu mine, iar acesta era un moment în care avem nevoie de un asemenea lucru. Am stat într-o liniște profundă, numai eu și gândurile mele, pierdute undeva în timp împreună. Mi-a fost de folos, mi-a limpezit mintea. Zilele gri, înnorate și mohorâte au fost mereu cele pe care le-am preferat. Consider că te lasă să te delectezi cu propria ta amărăciune.

      Royd nu și-a făcut apariția până mult mai târziu decât aș fi sperat eu. De obicei, întâlnirile noastre aveau loc la ore timpurii ale dimineții, niciodată mai târziu de ora douăsprezece. În schimb, astăzi a sosit exact când acul ceasului din camera de zi indica ora douăzeci. A bătut la ușa apartamentului, iar eu am coborât în grabă pentru a i-o deschide. L-am invitat înăuntru și am lăsat aerul rece de afară să pătrundă puțin în holul locuinței mele. Am închis ușa fără pic de ezitare, căci serile deveneau din ce în ce mai friguroase pe zi ce trece.

      — De ce la o astfel de oră? a fost prima întrebare care mi-a pătruns mintea. Nu mai știu ce să mai cred.

      — Îți voi arăta de îndată ce plecăm, mi-a explicat el. Sper să te încânte această seară.

      Nu am dat foarte multă atenție acelor cuvinte, iar uitându-mă în urmă, poate că ar fi trebuit.

      Poate că a fost mai mult decât o seară.

      Mi-am pus sacoul negru pe mine și m-am încălțat cu cizmele mele uzate. Am coborât scările blocului împreună și am încercat să păstrăm o liniște, având în vedere ora care era.

      — Unde mergem? am întrebat eu, odată ajunși în plină stradă.

      Nu era foarte multă lume, era o seară liniștită. Ploaia abia încetase și suburbiile păreau deja adormite, cu toate că nu era extrem de târziu în noapte.

      — Vreau să te duc undeva, mi-a răspuns, întorcându-se spre mine. A deschis mașina cu ajutorul cheilor sale și mi-a deschid portiera de lângă locul șoferului. Am luat loc și am așteptat să urce și el la volan.

      Mi-am închis ochii atunci când am auzit motorul mașinii. Royd conducea încet și calm, iar la radio puteam auzi o melodie liniștitoare. M-am lăsat purtată de atmosfera calmă și confortabilă din acea mașină. În astfel de momente, este singurul lucru corect pe care îl poți face.

      Când am deschis ochii, am recunoscut locul în care ne aflam. Eram într-o parcare mult prea familiară ca să nu o cunosc. Am ieșit din mașină împreună cu Royd, iar la vederea roții mari, am fost convinsă. Ne aflam în fața parcului de distracții al orașului.

      — M-ai adus la parcul de distracții? i-am spus, încruntându-mă.

      — Era locul meu preferat când eram copil, s-a explicat el. Dar am evitat să mai vin aici. Până azi.

      — De ce?

      Îl priveam pe Royd direct în ochi, însă el șovăia cu privirea. Ochii săi erau distanți, chiar întristați dacă îi priveai din unghiul potrivit. Se uita înspre parc. Nu m-am putut abține din a nu observa cât de intens și vibrant era verdele din ochii lui Royd în luminile de neon ale parcului. Arătau atât de ireali și fragili încât nu-mi venea a crede.

      Am distrus acel moment întrebându-l dacă se simțea bine. S-a întors către mine, iar ochii ni s-au întâlnit pentru a doua oară de când făcusem cunoștință.

      Stația de tren.

      — Sunt bine, a șoptit el.

      Ne uitam împreună în direcția roții mari. Era mult mai înaltă decât mi-o aminteam, însă îmi făcusem o mulțime de amintiri frumoase acolo. Îmi era un loc de suflet.

      — De când nu te-ai mai dat în ea? m-a întrebat Royd, și am știut instant despre ce era vorba.

      — Ultima oară aveam nouă ani, i-am replicat eu, oftând.

      — Ai vrea să te mai dai odată, acum, la douăzeci?

      Dacă acum aș fi avut tot nouă ani, nu aș mai putea sta locului din pricina nerăbdării de a ajunge în punctul cel mai înalt al roții. Acum, lucrurile stau puțin altfel. Nu aș mai avea aceeași reacție, același entuziasm. Și totuși, în adâncul inimii mele, nerăbdarea era din cale afară de prezentă.

      Am mers împreună către roată și am plătit prețul pentru cele două bilete. Am urcat în cart și am așteptat să ne dăm drumul. Ne-am așezat unul lângă celălalt pentru a prinde vederea cea mai bună – către luminile orașului.

      Începusem să ne ridicăm, iar cu încetul, totul în jurul nostru începea să se micșoreze. Puteam vedea fiecare grup din parc în timp ce se distra, iar fiecare țipăt al adrenalinei parcă se auzea mai intens de la înălțime. Royd stătea liniștit în dreptul meu, iar chipul îi părea, în final, mai luminat. Mai... fericit.

      Când am ajuns în vârf, timpul părea că se oprise. Amândoi priveam luminile din depărtare și, într-adevăr, îmi lipsise acest loc. Linia orizontului era mai aproape decât speram, iar în jos nu mai puteam distinge nicio figură.

      — E superb, am murmurat eu printre respirații.

      Cerul era plin de stele în acea seară. Stelele. Atât se superbe încă de când mi le puteam amintea. Acum eram și mai aproapele de ele, și deși ne despărțea o distanță uimitoare, mă simțeam ca și cum eram printre ele.

      Am fost surprinsă de faptul că fusesem coborâți atât de repede. Mi-aș fi dorit ca acele clipe să țină mai mult. Tânjeam după asta, deși îmi era greu să recunosc.

     ,,A fost minunat. Am savurat fiecare clipă."

      — E târziu, cred că ar trebui să plec acasă, i-am spus lui Royd după ce ne-am îndepărtat de roată, luând-o spre parcare.

      — Înțeleg, a zis el. Ai timp pentru o ultimă plimbare?

      Am acceptat, căci deși o parte din mine râvnea la căldura de acasă, ceva m-a făcut să-mi doresc să rămân. Ne-am îndreptat către promenadă, care nu se afla foarte departe de parcul de distracții. Ceasul indica deja ora douăzeci și unu, așa că deja se afla puțină lume pe străzile orașului.

      Ne-am oprit pe pod preț de câteva clipe pentru a admira priveliștea. Puteam vedea luminile orașului din nou, dar de data asta eram cu adevărat acolo, printre ele.

      — Sper că te-ai simțit bine în seara asta, mi-a spus Royd. I-am putut simți respirația caldă pe pielea mea datorită distanței mici dintre noi.

      — Îți mulțumesc, a fost singurul lucru pe care i l-am putut spune. Sincer. Apreciez fiecare astfel de moment. Nimeni nu a mai făcut un asemenea lucru pentru mine.

      — Ziua a cincea, Brina. Sper să ai parte de cât mai multe astfel de seri de acum înainte. Să îți creezi propriile amintiri.

      Am continuat să privim orașul în depărtare. Nu știu dacă a fost din cauza luminilor vioaie reflectate pe chipul său, ori doar o părere, însă am putut să jur că l-am văzut pe Royd schițând un zâmbet. Și ochii i-au sclipit din nou.

Bună tuturor! Am revenit cu un nou capitol și pe aici. Mi-a lipsit mult să scriu, și mă bucur că am reușit să-mi fac timp pentru asta.

Dacă vreți să mă susțineți, un vot sau un comentariu sunt mai mult decât suficiente. Vă mulțumesc mult pentru citire!