Picăturile de ploaie mi se prelingeau pe pielea roșiatică, coborând tot mai jos, pe trupul meu firav. Ochii îmi vărsau în continuare lacrimi pe obrajii mei fini, iar picioarele îmi tremurau, însă nu din pricina frigului. Lăsasem în urmă orice fel de durere fizică, căci singura care mă apăsa în acele clipe era cea din sufletul ce-mi rămăsese amar. O durere pe care am simțit-o atât de apăsător timp de douăzeci de ani, dar de care am fugit cât m-au ținut picioarele până în această seară. Acum avea să fie momentul în care, în sfârșit, mă puteam elibera.

        Nu-mi amintesc chipul mamei sau vocea tatălui meu, amândoi au plecat dintre noi pe când eu eram un bobocel de clasa întâi. Domnul i-a luat înaintea timpului lor, au avut parte de o moarte tragică, într-un accident devastator. I-am așteptat ani la rând să-i văd din nou intrând pe ușa casei, să ne ia în brațe și să redevenim familia pe care am avut-o. Îmi doream din răsputeri să îi pot revedea măcar o dată, să le vorbesc pentru o ultimă oară, însă cu cât trecea mai mult timp, cu atât începeam să realizez că nu aveam să-i mai văd vreodată. Mara, sora cea mai mică, adormea la geam, așteptând un semn din partea lor. Cum să îi explici unui copil de numai patru ani că nu avea să-și mai vadă părinții vreodată, când tu însăți ai doar opt?

        Surorile mele au fost întotdeauna ceea ce m-au făcut să continui. Zâmbetul plin de speranță al Marei îți umplea sufletul cu bucurie de la primele ore ale dimineții. În ultimul an, deși totul era mult mai dificil, am încercat să rămânem la fel de unite ca atunci când eram mici. Ceva s-a rupt în relația noastră odată cu trecerea timpului și maturizarea fiecăreia, în special când vine vorba de comunicarea dintre noi. În ultima vreme, toate aveam vieți separate, ce nu ni le împărtășeam una alteia.

        Acum am decis că avea să fie clipa în care îmi voi revedea mama și tatăl. Când îi voi strânge pe amândoi în brațe, lăsându-mi ultima suflare ca un semn de adio, iar amintirile vor rămâne în urmă. De data aceasta, aveam de gând să fac totul fără cusur.

        Ploaia se întețea în jurul meu, iar ceața și stropii mărunți erau singurii ce îmi mai ieșeau în cale. Mi-am șters lacrimile cu mânecă paltonului meu, după care am privit peisajul în care mă aflam cu toată atenția. Îmi ridicam încet privirea către cer, gândindu-mă că acela urma să-mi fie casă, ceea ce m-a făcut să zâmbesc ușor. Era de parcă natura îmi vărsa lacrimile pentru propriul meu sfârșit.

        Singurul lucru ce mai rămânea de făcut erau câțiva simplii pași înainte, către calea ferată. Nu era nici țipenie de om la o astfel de oră târzie în stația de tren, nimeni ce mi s-ar putea împotrivi voinței. Mi-am întors privirea întâi spre stânga, apoi spre dreapta. Am făcut doi pași timizi înainte, căci ceva părea a mă ține înapoi. Pe cel de-al treilea l-am făcut încrezătoare, cu capul ridicat, după care am pășit pe șina ruginită a trenului. În depărtare, am putut vedea silueta luminoasă a unui tren care se îndrepta înspre mine cu mare viteză. În acele clipe, nici măcar lacrimile nu-și mai aveau rostul pe obrajii mei, iar ploaia devenea din ce în ce mai pronunțată. Nu se mai auzea nimic în jur, cu excepția picăturilor puternice care se izbeau de solul umed. Trenul se apropia din ce în ce mai mult, iar eu mă pregăteam emoțional pentru senzația impactului. Îmi promisesem că voi lăsa orice durere fizică în urmă înainte de a păși pe calea ferată, însă eram năpustită de cea emoțională în acele momente.

        Nu mai era nimic ce mă putea opri, la nici o sută de metrii se afla trenul, care se pregătea să mă izbească cu toată puterea ce îi era dată. Nu era nimeni ce avea să-mi privească durerea, să îmi fie alături, însă eram deja bine familiarizată cu astfel de emoții. Cincizeci de metrii și totul lua sfârșit.

        Mi-am întors capul înspre stație pentru o ultimă oară, precum un rămas-bun. Am rămas mută de uimire. Nu îmi venea să îmi cred ochii. În fața mea, în depărtare, se vedea silueta unei persoane. Persoană ce alerga tot mai aprins către mine.

        Patruzeci de metrii. Bărbatul stătea lipsit de orice putere în fața ochilor mei, la câțiva pași de mine. Era fix în dreptul șinei, privindu-mă fără aer. Îmi întorc brusc privirea înspre tren, nesigură de ceea ce va urma.

        Treizeci de metrii. El făcu un pas mic în direcția mea și își șopti câteva vorbe fără noimă, ca pentru sine. Nu îi puteam distinge trăsăturile feței din cauza furtunii din jurul nostru.

        Douăzeci de metrii. Îmi întinde mâna tremurând, privindu-mă stupefiat. Îmi ridic ușor mâna către a sa, instinctul de supraviețuire fiind cel care îmi conducea fiecare gest în acele secunde decizive. Însă am fost oprită de a mai face orice mișcare din pricina strigătului pe care mi-l adresă.

        Zece metrii. ,,Sari către mine! Salvează-te" au fost vorbele pe care mi le-a spus cu o voce încremenită de frică.

        Minutul zero. Am făcut alegerea care mi-a salvat viața. I-am apucat mâna cu toată puterea ce îmi mai rămânea în trup și am sărit de pe calea ferată. M-am întors, privind înfricoșată către trenul ce trecea pe lângă noi, realizând că eu trebuia să fiu cea izbită de pământ, rămasă fără suflare acolo, pe mijlocul șinei. L-am privit din nou pe el, recunoscând câteva trăsături familiare. Ce mi-a atras prima dată atenția au fost ochii săi de culoarea smaraldului, atât de pătrunzători și ușor de remarcat. Avea nasul cârn, părul brunet și ușor ondulat, iar buzele îi erau mici, în dreptul căreia avea o cicatrice roșiatică. Când i-am întâlnit ochii, am realizat că nu era prima oară când îl vedeam.

        L-am văzut de nenumărate ori pe holurile liceului, cu ani buni în urmă. Nu eram în același an, deci nu am avut prea mare contact cu el, însă ochii lui erau ceea ce îl făceau atât de diferit față de alți bărbați. Mă privea în continuare, neștiind ce să spună, dându-și seama ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu era acolo. A răsuflat ușor și își mușcă buza superioară, fiind în continuare într-o stare șocată.

        — De ce ai făcut-o? i-am zis, ferindu-mă cu privirea. Am plecat ușor capul jos, lăsându-mi o lacrimă să-mi străbată obrazul.

        — De ce voiai să o faci? mi-a răspuns el, lăsându-mă fără un răspuns suficient de justificat.

        Nu i-am răspuns, deși continua să mă privească, așteptând o replică din partea mea. S-a așezat pe una din băncile din stația de tren, care era ferită de ploaie de către un paravan. L-am urmat și eu, abătută, căci simțeam cum îmi îngheța trupul cu cât stăteam mai mult în calea ploii. Am stat așa, unul lângă altul, privind calea ferată, neștiind ce să spunem mai departe. Orice vorbă părea să fie nesemnificativă într-un asemenea moment de tăcere deplină. Mi-am dat jos ochelarii, deoarece nu mai puteam vedea prin ei din cauza aburului de pe lentile. I-am strâns încet în mână, până când au scos o hârșâitură scurtă.

        — Nu mi-ai răspuns la întrebare, îmi reaminti el, întorcându-se cu fața spre mine. Vorbele îi erau ezitante, căci nu voia să mă deprime mai tare prin cuvintele ce mi le adresa.

        — Nu pot... nu mai pot. Acestea au fost singurele șoapte pe care i le-am putut spune. Am continuat să-mi privesc ochelarii, iar el își mută câmpul vizual înspre ploaie, care părea să se mai liniștească.

        A dat ușor din cap aprobator, în semn că mi-a auzit răspunsul. Mi-am ridicat capul, uitându-mă și eu la stropii de apă ce coborau neîncetat de sus. Am stat așa, privind furtuna, preț de câteva clipe bune, iar totul părea mai liniștit. L-am văzut zâmbind ușor cu coada ochiului, însă nu am reacționat în vreun alt mod. Mi-am lăsat ochelarii pe bancă, în dreptul meu, lăsându-mi mâinile libere.

        — Nu trebuie să-mi răspunzi dacă nu te simți pregătită, mi-a spus el încet, precum o șoaptă.

        Ne-am uitat în continuare înspre calea ferată, privind cum alt tren trecea pe acolo. Am înghițit în sec, deoarece îmi trecu un fior pe șira spinării. Gândul că exista o șansă ca în acele clipe să fiu răpusă acolo, fără suflu, mă nelinișteștea profund.

        — Dă-mi zece zile, nu mai mult, iar dacă nu te pot convinge, atunci poți renunța la propria ta viață.

        Vorbele sale m-au lăsat mută de uimire. Nu înțelegeam cum un simplu străin să fie atât de atras de greutățile pe care le purtam eu. L-am privit surprinsă, însă el a rămas cu aceeași privire fixată, neschimbată. Am zâmbit ușor, poate că fără un motiv anume, însă ideea asta mi se părea atât de nebunească. I se părea oare că sunt doar un joc?

        — Prea bine, accept, îi răspund. Desigur, o idee atât de ieșită din comun merită un răspuns pe măsură. Dar cu o singură condiție: dacă nu reușești, nu îmi vei mai putea sta în cale, nici tu, nici nimeni altcineva.

        Dă din cap aprobator, cu o liniște pe chip nemaiîntâlnită de mine. Părea mulțumit și încrezător de hotărârea sa, ceea ce era destul de neobișnuit, după mine. Îmi zâmbește, într-un mod calm, prietenos, deși eu nu i-am răspuns la gest.

        — Cum te numești? mi-a pus întrebarea, întorcându-se din nou într-o altă direcție.

        — Brina, i-am șoptit șovăitor.

        — Royd, mi-a replicat, fără să aștepte o altă clipă.

        Încrederea pe care o avea în el, conștient fiind de presiunea sub care se află, era de-a dreptul impresionantă. Se părea că urmau să vină zece zile într-adevăr pline, deși asta nu schimba faptul că scopul din spatele lor rămânea la fel de tulburător.

        O fată ce a încercat să-și ia propria viață a fost oprită de către un străin ce i-a propus cea mai bizară și captivantă încercare din toată existența sa.

        Am rămas acolo, îndreptându-ne privirea către spectacolul ce natura ni-l pregătise în acea noapte. Nimeni nu scotea vreun sunet, tăcerea devenea prea dulce pentru a o întrerupe. Iar așa, într-o liniște eternă, am stat până la ivirea zorilor. Împreună.

Vă mulțumesc din suflet pentru comentariile de la descriere, m-ați încurajat atât de mult încât am postat prologul. Sunteți extraordinari.

Fiind primul meu prolog, aș vrea să vă aud din nou părerile. Orice sugestie este binevenită. Dacă doriți să mă susțineți, un vot sau comentariu ar fi mai mult decât suficient. Vă mulțumesc pentru citire!