Cerul întunecat era încercat de o ploaie rece torențială de toamnă. Asfaltul era traversat de bălți de apă, iar crengile copacilor se îndoiau în bătaia puternică a odiosului vânt.

Sunetul ploii se auzi precum un cântec pe străzile Brooklyn-ului. Picăturile de ploaie curgeau de pe jacheta lui de piele neagră. Cu mâna rece și umedă, Mitch deschide portiera unui Range Rover Velar gri chrome. Se așeză în locul șoferului și apăsă pe butonul de porniere al motorului și plecă în viteză de pe loc.

          Era în jur de 5:45 dimineața, iar bărbatul gonea pe străzile goale ale orașului, apăsând accelerația treptat, din ce în ce mai tare. Bărbatul își scoase o țigară pe care și-o poziționă între buze, aprinzând-o apoi cu o brichetă zippo neagră.

           Tragea puternic din țigară, bucurându-se de fumul inhalat direct în plămâni. Geamul puțin crăpat absorbea imediat fumul lăsat în mașină.

           Ajuns în fața sediului se poliție al Brooklyn-ului, parchează mașina și se dă jos din ea imediat, aruncând chiștocul țigării într-o băltoacă. Intră cu pași mari în sediu.

        — Cu ce vă putem ajuta domnule Rapp, îl întrebă o domnișoară cu voce pițigăiată.

           Tânara polițistă avea părul lung și blond, prins într-o coadă împletită. Fața îi era ovală, cu niște ochi albaștrii vibranți. Era mică de statură și puțin plinuță.

          — Aș vrea să vorbesc cu domnul Wick, o înștiință calm.

           — După mine, spuse tânara.

          Mitch se conformă, urmând-o pe tânără. Urcând câteva etaje pe scara rotundă și lată a sediului. Urcând pănă la etajul trei al clădirii, polițista făcu dreapta îndreptându-se spre un hol lung plin de uși.

            — Este ultimul birou din capătul holului, spuse blonda pițigăiată, lăsându-l singur apoi.

            Bărbatul pășii pe marmura rece a sediului, provind curios fiecare ușă masivă de pe fiecare parte a holului. Erau camere de supraveghere, camere de arhivă, fiecare având deasupra ușii o plăcuță cu denumirea fiecărei camere. Holul era lung, și vag luminat de câteva spoturi puse cam la vreo doi metri fiecare.

           Ajuns la capătul holului, deschise ușa dublă a biroului fără ca măcar să bată înainte. Înauntru se afla bărbatul înalt și impunător, stătea așezat pe scaunul său maro, scriind de zor cu un stilou cu peniță subțire. Nu schiță nici nicio expresie, nici măcar nu-și dezlipii privirea auzindu-l pe Mitch intrând apăsat.

             John Wick era un bărbat aproape de cincizeci de ani, înalt cam de un metru nouă zeci. Părul îl avea negru ca tăciunele, puțin lung, mereu dat de după urechi. Barba îi era inegală, cu mici goluri în ea. Arata foarte impunător, privirea îi era mereu goală, lipsită de orice fărâmă de sclipire în ochi.

          Mitch îl privii preț de câteva secunde, apoi se așeză pe scaunul din fața lui John.

         — Ce vrei, Rapp? întrebă John cu vocea sa puternic de groasă, menținându-și privirea asupra documentului pe care îl scria.

         — Vreau să știu care e statusul reconstruirii bazei din Virginia, rostii Mitch apăsat.

         — Cred că o puteai intreba și pe Angela despre asta, știu că ai venit aici pentru răspunsuri, dar nu cele de la întrevarea asta, spuse John serios.

           Mitch înghiții în sec în timp ce îl privea pe John care își ridicase privirea din hârtii. Avea aceași privire întunecată pe care o știa.

         — Crezi că știam despre atacul de pe plaja din Ibiza? întrebă John.

         — Știai tot ce se întâmplase și nu ai făcut nimic! Când ți-am cerut ajutorul m-ai gonit ca pe un câine de care voiai să scapi! se înfuriă Mitch ridicând tonul.

            Pe fața lui John apăruse un mic zâmbet înfricoșător. Lăsă stiloul pe birou, și luă o gură mare de aer.

          — Cred că te-ai descurcat bine și fără ajutorul meu. Când am vrut să te învăț ce înseamnă cu adevărat viața ai spus că sunt nebun, iar când viața ți-a dat o palmă, m-ai căutat ca un copil.

         În urmă cu patru ani, la o săptămâna după înmormântarea Katrinei, Mitch își sună tatăl implorându-l să îl ajute pentru a-și răzbuna răposata logodnică.

          Pe atunci Mitch avea părul mult mai scurt, fără pic de barbă pe față. Trupul îi era slab, lipsit de orice masă musculară. Era orbit de ură. Într-o noapte răcoroasă de vară, își dădu întâlnire cu tatăl său. Bărbatul cu privirea întunecată, apăru dintre blocuri, privindu-l pe Mitch cu dispreț.

          — Trebuie să mă ajuți! Vreau să mă răzbun, vreau să aud sunetul oaselor lor pe care o sa le zdrobesc unul câte unul! rostii Mitch nervos.

        — Tu? Tu nu vezi cum arăți? Mă mir cum de n-ai murit tu primul în locul blondinei. M-ai surprins cei drept, dintre o sună douăzeci de cictime tu să nu te aflii printre ele, spuse John amuzant, râzând de alocuri.

          Mitch îl privii cu ochii înlăcrimați, cuvintele tatălui său simțindu-se precum un cuțit în inimă.

          — Te rog, ajută-mă! îl imploră Mitch în mod repetat.

            Bărbatul îl împinse puternic, făcându-l pe Mitch să facă câțiva pași în spate.

        — Nu! Nu-mi risc cariera pentru unul ca tine!

            Mitch având tot scenariul de acum patru ani în capul său, detaliu cu detaliu. Ținea minte cuvânt cu cuvânt. Fiind astăzi față în față cu omul pe care îl disprețuise încă din copilărie, totul era mult mai greu pentru el.

           — Baza va fii gata luna viitoare, mă mai suporți puțin, apoi te vei purta ca și cum nu aș fii existat cum făceai înainte, Mitch! îi spuse calm bărbatul.

         — De parcă tu te-ai fii comportat altfel, nici la înmormântarea mamei nu ai venit! spuse Mitch nervos cu lacrimi în ochi.

              John se ridică peste birou, trăgându-i lui Mitch o palmă zdravănă peste față.

         — Nu o amesteca pe Tessa! rosti acid John.

          Adevărul era că John știa de potențialul fiului său, era sigur că își va atinge scopul sângeros și fără ajutorul său. Dorea doar să o ia de jos, precum a făcut el în drumul său spre CIA. Când o auzise prima data rostindu-i numele, John simții o bucurie profundă. Nu îl dezamăgise în niciun moment, însă problema lui nu îi putea spune lui Mitch toate aceste lucruri. Nu se pricepea să-și comunice sentimentele. Îi era tare greu, la rândul lui, și el ducea în spate un bagaj emoțional plin de regrete și cuvinte nespuse.

           —  Nici nu știu de ce am venit pâna aici, știam că vin degeaba. Am vrut doar să mă conving pentru a doua oară că nu mai am tată. Ai fost doar o umbră în copilăria mea, și ai murit odată cu mama! rosti Mitch cu vocea tremurândă, ridicându-se de pe scaun.

         Trântii ușa în urma sa, lăsându-l pe John cu capul în pământ. Cu pași mari, mergea spre ieșirea sediului. Se conformase cu ideea, nu mai voia să audă niciodată de John și abia aștepta să plece cât nai departe de el. Să nu îi mai vadă privirea aceea întunecată care îi răpise ultima fărâmă de speranță.

          Ploaia se opriră, iar mici raze de soare își croiau drum printre zgârie-nori pe străzile orașului. Mitch se urcă furios în mașină, plecând imediat din parcarea sediului.

           Gonii cu viteză, ocolind pietoni și accelerând pe culoarea roșie a semaforului de parcă străzile îi aparțineau. Ajuns în fața blocului iubitei sale, acesta o sună spunându-i să coboare.

           După zece minute silueta fetei ieșii din bloc. Purta o rochie neagră din bumbac, scurtă. În picioare avea o pereche de cizme cu toc negre, până aproape de genunchi și pe umeri un frumos trench de piele negru. Părul voluminos îi era buclat, scoțându-i în evidență frumoasele trăsături ale feței. Buzele îi erau colorate într-o nuanță de roșu aprins. Mitch o privea zâmbind, uitând de cearta de mai devreme cu tatăl său.

            Elena se urcă în mașină, lipindu-și buzele roșii de ale iubitului ei. Îl privea cu ochi mari, zâmbind strălucitor.

          — Deci, unde vrei să mergem? întrebă șatena curioasă.

          — Ce ar fi să ne distrăm puțin? Am auzit de un club super pe la periferia orașului! îi spuse Mitch zâmbind.

           — Dar e șapte dimineața! îl anunță fata.

          — Perfect! Doar ce a început after-party-ul!