"După cum bine știm,
orice acțiune are și o consecință"

        După tensionata întâmplare a celor doi, Mitch rămâne singur în camera de hotel, oftând cu fața în palme. N-avea gânduri terne, se topea în amurgul chinului și al tristeței fără a se putea stăpâni. Nu putea spune că Elena nu greșise, însă și el se putea abținea. Putea da cu pumnii în pereți până avea să-și sfărâme oasele, însă impulsul l-a făcut să o rănească pe ea, iar pentru asta nu se putea ierta prea curând.

          — Am nevoie de un înlocuitor! spune Elena serioasă în telefon.

          — Elena, știi foarte bine că ceilalți agenți sunt în alte misiuni..orice probleme ai tu cu Mitch păstrați-le pentru acasă. Nu uita, mâine la ora 20 are loc gala. Să nu o da în bară! spune Irene la fel de serioasă pe partea cealaltă a telefonului.

         Elena trage aer în piept nervoasă, încercând să se calmeze. Așezată pe podeaua rece, rezemată cu spatele de perete, tânăra stă să pună totul în balanță, dându-și seama că și ea a exagerat. Vorbind urât despre iubirea cuiva nu a fost chiar cea mai înțeleaptă decizie. A încercat să abordeze un stil ușor batjocoritor crezând că îl va ajuta, însă uitase că situația lui era una delicată. Oftă vinovată pe holul răcoros, neștiind cum avea să își îndrepte greșeala.

           În același timp, Mitch își scoate din geacă o cutie cu pastile MST Continus, acestea ameliorându-i durerile însă conținutul ridicat de morfină, un analgezic puternic care desigur are și efecte secundare. Iar în cazul lui Mitch acest medicament îi provoacă halucinații.

• Halucinația lui Mitch •

            În cameră intră Katrina, ca o furtună. Fata aceea blândă cu zâmbetul mereu pe buze și cu chip de înger se transformase într-un chip chinuit, plin de ură și dispreț. Era tulburată venind cu viteză spre Mitch, împingându-l cu palmele. Părul care fusese odată mătăsos și fin se transformase într-unul ciufulit și tocit. Acel blond platinat își pierduse culoarea într-un galben pui.

           — Cum e să trăiești? Mi-ar fi plăcut și mie să văd Milano...spune ea cu voce subțire pe un ton batjocoritor.

               Îl privea pe bărbatul care odată se pusese în genunchi în fața ei, cu ură, dar și cu invidie amestecată cu dezgust, o combinație ciudată pe care Mitch nu o mai văzuse vreodată.

         — Asta ai devenit, Mitch? Ai promis că voi fi singura din viața ta! Crezi că nu știu că fata aia ți-a trezit interesul? țipa ea isteric la el, acoperind orice alt sunet.

           Se apropie de Mitch și începe o serie succesivă de lovituri în piept. Cu fiecare pumn, Mitch făcea un pas în spate.

         — Nu mă simt bine, nu mă simt împăcată! Continuă ea să țipe cu aceași tonalitate ridicată cu câteva octave în plus.

            Fiecare lovitură durea, nu fizic, ci emoțional, cu fiecare lovitură Rapp simțea cu inima i se crapă tot mai mult și nu voia să știe cum va fi atunci când se va sparge. Amărăcinea vibrând în sufletul torturat al bărbatului. Chinul emoțional în care Katrina îl târa pe Micth, parcă prin cioburi de stări agonisante.

        — Ești un gunoi! Nesuferitul ăla avea arma îndreptată spre mine, iar tu nu ai făcut nimic! Nu m-ai putut salva, nu poți salva pe nimeni! continuă ea cu valul de țipete, împingându-l cu palmele în piept.

           Nemaiputând continua așa, o împinge cu grijă, aceasta căzând însă, dându-se puternic cu capul de masă. Se ridică ca un animal turbat, cu fruntea rănită din care curgea o lacrimă de sânge vișiniu spre negru. Cu privirea plină de ură ia sticla de vin de pe masă și o aruncă spre Mitch, însă acesta se ferește. Sticla izbindu-se de perete, lăsând în urma ei o pată imensă pe perete și multe cioburi tăioase.

             Era distrus, imaginea ei care îl privea cu ură era greu de suportat, cel mai pur lucru pe care l-a strâns în brațe transformându-se într-un coșmar, distrugându-l cu fiecare gest, cu fiecare vorbă. Inima lui era găurită din cauza cuvintelor-glonț ale fostei sale logodnice.

              — Nu te vei bucura de nimic, Mitch! Așa cum eu nu am apucat să mă bucur de viață nici tu nu o vei face!

            Răpuns de frustrare, trecând la gesturi drastice, scoate din buzunarul pantalonilor Glock17-ul pe care îl îndreaptă spre Katrina. Mâna îi tremura pe arma rece pe care o ținea îndreptată spre femeie ce o iubise cu toată ființa. Corticotropia îi explodase în creier, făcându-l să se simtă la răscruce.

            — Haide, trage! Scapă de mine! țipă ea din nou isteric, gesticulând haotic.

             Inima lui era pe jos, strigând "AJUTOR". Unele lacrimi sunt prea grele și fierbinți încât nu îți pot curge pe față, ele rămân în inimă, arzând-o.

• În realitate •

            Elena intră pe ușa camerei uitându-se în jos, închizând-o în urma ei. Când se întoarce rămâne paralizată, scăpând punga pe care o avea în mână, rămânând lipită de ușă. Corpul îi intrase în stare de șoc văzându-și partenerul cum ține pistolul îndreptat spre ea.

          — Dispari! țipă Mitch nervos.

          — Mitch, nu trage! spune ea panicată, neștiind ce să facă.

             Se uită mai atent în cameră și vede cutia goală de pastile aruncată pe podeaua camerei. Mintea ei făcând repede legătura, își dă seama că este vorba despre o anume tulburare.

            Mitch o privea distrus, el încă văzând-o pe Katrina, nu pe Elena. Disperarea din ochii lui era greu de privit. Elena încearcă să facă câțiva pași spre el, însă degetul care era pe trăgaci se mișcase puțin.

            — Nu trage! țipă Elena speriată punându-și mâinile în față.

            — Dispari din mintea mea! țipă Mitch pe cel mai gros ton pe care îl auzise vreodată psihiatra.

             Prinzându-l într-un moment de ezitare, tânăra se repede asupra lui, punându-și cu grijă mâna peste cea în care ținea pistolul. Reușind gentil să îi ia arma pe care o aruncă la voia sorții prin cameră. Privirea i se îndreaptă asupra feței lui.

            Arăta terminat, dezorientat, confuz, ochii îi erau sticloși, ușor învinețiți din cauza lacrimilor pe care încerca să le țină. În ochii lui se citea perfect agonia, suferința, frustrarea.

            Elena își înfășoară mâinile în jurul gâtului său, cuprinzându-l într-o îmbrățișare caldă, încercând să îl calmeze.

            — Te voi face bine.... șoptește ea cu glas dulce, strângându-l în brațe... Promit... continuă ea în șoaptă.

            Rupând apoi îmbrățișarea, Elena îl privește în ochi, ștergând gentil câteva lacrimi pierdute de pe chipul lui. Văzându-l în starea în care era, a simțit că e de datoria ei să îl facă bine. În acel moment Elena și-a făcut un jurământ, nu se va da bătută până când acest bărbat va renaște din propria lui cenușă.

            Îi acordă un mic zâmbet, apoi se duce spre ușă, luând punga pe care o scăpase lângă ușă. Mitch încă privea neclar, era rănit și confuz. Din ea scoate doua beri și doua casolete de carton, în care se aflau aripioare picante cu cartofi prăjiți.

— Îmi pare rău... spune Elena apoi duce sticla de bere la gură, luând câteva înghițituri uitându-se la televizor.

— Și mie îmi pare rău... spune Mitch punându-și mâna involuntar pe piciorul ei.

Elena nu putea să nu își termpereze privirea asupra mâinii lui, îi acordă un mic zâmbet.

— Îmi ești dator cu o plimbare! spune ea râzând.

Mitch,  se uită cu coada ochiului la ea, întrebându-se de unde are atâta putere să stea atât de calmă lângă un om care a îndreptat un pistol spre ea. Își mușcă scurt buza apoi o întreabă:

— Cum reusești? Cum poți sta lângă mine fără nicio armă?

— Am armele la mine, spune ea râzând făcând mai apoi o pauză pentru a mai lua o gură de bere...Cuvintele, Mitchy...

Se încruntă scurt și își dă ochii peste cap auzind cuvintele acestea.

— Vezi tu, trebuie să acționăm profesionist, misiunea asta e prea ușoară ca să o dăm în bară! spune ea devenind serioasă.
Și să nu te mai prind cu pastile, de niciun tip! De când le luai? schimbă ea rapid subiectul.

— De când a murit...prima oară halucinațiile erau plăcute...o vedeam zâmbind..mă complăceam în situație.. răspunde el uitându-se la ea.

— Și azi ce a fost diferit? De ce țineai pistolul în fața ei..mă rog, a mea..

— Se transformase într-un coșmar...

— Știi, subconștientul lucrează uneori cu ce vrem noi să vedem...ai vrut să scapinde ea, de amintirea ei, de vină... spune ea făcând mai apoi o pauză, ridicându-se de pe pat cu casoletele și sticlele goale de bere, aruncându-le mai apoi la gunoi.