După un lung zbor în care Elena a dormit tot drumul cu capul pe umărul lui Mitch, legătura dintre ei era ca o plăcere vinovată pentru el.

        — Mai au o singură cameră! O anunță Mitch pe Elena care era foarte agitată.

        — O luam! se bagă ea peste Mitch, punându-si coatele pe tejgheaua recepției, luând cheile camerei. Îi zâmbește scurt lui Mitch și se repede asupra scărilor, lăsându-l pe Mitch să care bagajele în urma ei.

            Camera 207 avea să fie locul în care cei doi își vor petrece următoarele trei zile. Elena descuie camera și intră entuziasmată, iar imediat în spatele ei o urmă Mitch, foarte încordat și morocănos.

         — Ieșim mai târziu? Mereu am vrut să văd orașul ăsta! spune Elena deschizând geamul camerei.

          — Ai dormit aproape tot drumul! spune Mitch morocănos.

          — Păi te las să te odihnești, și cred că o să fac și eu asta...parcă îmi e somn din nou....spune în timp ce își scoate pijamalele din troller, ducându-se mai apoi să facă un duș fierbinte.

            Este ciudat cum o simplă persoană ne poate intra adânc sub piele, făcându-ne să încălcăm jurămintele. În doar trei zile fata asta a reușit să-i topească inima de gheață și să îl facă să simtă și altceva în afară de furie și durere. Sentimente pe care nu mai voia să le simtă vreodată, pe care avea să le nege până în pânzele albe.

             Elena iese din duș, îmbrăcată cu o pereche de pijamale albe, scurte, făcându-l pe Mitch să se simtă încordat. Tensiunea dintre ei era năucitoare, era o combinație de dorință și un strop de sentimente.

            Își pune peste ea geaca de piele a lui Mitch și coboară la recepția hotelului pentru a lua cafea de la tonomatul de lângă ușa de la intrare.

               Hotelul avea un aer boem, cu tușe de culori întrăznețe și o gălăgie de alte stiluri mixate. Piesele vintage ale hotelului erau de remarcat, lucrate din lemn masiv, de culori închise, însă cu un strop de culoare venind din partea accesoriilor marocane de diferite culori aduc o notă de autenticitate.

               Ia cele doua espresso lungi, turnate în pahare de plastic viu colorate și se îndreaptă înapoi spre cameră. Apăsând pe clanță cu cotul, pe urmă împingând ușa cu șoldul, Elena intră în cameră lăsând cafelele pe măsuța de cafea din fața balconului. În același timp iese și Mitch de la baie, îmbrăcat doar cu o pereche de pantaloni scurți adidas.

           — Îți stă bine cu geaca mea! spune el zâmbind adimirând aerul de bad girl pe care i-l oferă geaca lui peste acea pijama albă.

               Elena ia cafelele și deschide ușa balconului, acesta fiind ingust și lung de doar 2 metri. La capătul balustrăzii, mai exact "pervazul" ei, stăteau niște plante curgătoare, formând un gard viu extraordinar, ducându-te cu gândul la o oază vie, creând o atmosferă plăcută. În ambele părți erau două perne mari, similare cu cele ale barurilor de pe plajă, iar în mijloc o micuță masă de cafea din sticlă.

                 Punând cafelele pe măsuță, Elena se așează pe una dintre acele perne moi, sprijinită de perete și  cu picioarele pe sus, în partea laterală a balustrăzii.

               Mitch se așează și el, simțindu-se frustrat de calmitatea partenerei sale. Nu înțelegea cum cineva poate sta atât de realaxat înainte de o misiune. Sprâncenele îi erau încruntate, evidențiindu-i ridurile de pe fruntea sa ingustă.

          — Închide ochii și relaxează-te...spune ea încet făcând o pauză...Simte adierea răcoroasă a vântului, conectează-te cu ciripitul păsărelelor. continuă ea sorpind din cafea.

           — Cum faci asta? întreabă Mitch nedumerit de calmitatea ei.

           — Îmi place să mă bucur de orice...Nu știm niciodată câte zile avem rezervate pe acest pământ, îi răspunde la întrebare calmă.

              Mitch încearcă să îi urmeze sfatul, lăsându-și capul pe spate și închizând ochii. După câteva secunde, se simte relaxat auzind frumosul cântec al păsărilor. Simțea cum este răpuns de oboseală, ațipind preț de câteva clipe.

              Elena deschide ochii, și se uită cu zâmbetul pe buze, admirând cu mare atenție primul moment în care vede un altfel de Mitch. Unul relaxat și calm, scăpat de orice fărâmă de stres sau încordare. Avea cuvintele la ea, iar prin simpla ei intonație calmă reușea fără prea mult efort să manipuleze persoana dorită.

            — Hai să dormi cum trebuie.. îi spune Elena punându-și mâna pe umărul lui. Mitch deschide ochii, simțindu-se ușor amețit din cauza lipsei de somn și ajutat de Elena se întinde în pat adormind imediat.

              Elena iese pe balcon, apelându-și tatăl și vorbind încet pentru a nu-l trezi pe Mitch.

            — Hei, totul merge perfect! spune ea uitându-se la Mitch prin fereastra care despărtea camera de balcon.

            — Cum reziști cu agitația partenerului?

            — De fapt, l-am liniștit...

            — Ai făcut...Ce? întreabă Stan vizibil șocat supă voce și tonalitate

            — Am metodele mele, în mai puțin de doua luni e ca nou...spune ea victorioasă.

            — Nu te bucura niciodată de micile victorii, trebuie să te bucuri de cele mari! spune Stan serios.

            — Stai liniștit, am totul sub control. Aștept mai multe detalii. Pe curând! termină Elena și închide telefonul.

              Cu toate că Stan nu cunoștea noua abordare a fiicei sale, nu s-ar fi gândit niciodată că ea ar fi în stare să creeze un asemenea joc nemilos.

               Elena face pași mici spre cameră, așezându-se cu grijă lângă Mitch, adormind imediat.

                Mitch deschide ochii și rămâne ușor surprins văzându-i chipul Elenei dormind chiar la câțiva milimetri de el, simțindu-i respirațiile calde. Se uită atent la ea, cu ochii plini de sclipire și cu o atingere fină a degetelor sale îi înlăturează câteva fire de păr de pe față.

                Era inevitabil faptul că vor dormi în același pat, însă nu credea că se va simți atât de calm.  Brusc fericirea îi dispare, trecându-i prin fața ochilor o amintire cu Katrina, care dormea exact ca Elena. Răpuns de acest mic flashback, Mitch se ridică agitat punându-se pe marginea patului. Vinovăția îl lovise până în moalele capului, era un gust amar care nu îl mai părăsea de trei ani încoace.

                Elena simțindu-l când s-a ridicat, deschide ochii și îl privește în liniște în toată splendoarea vinei pe care o purta asasinul pe umeri. Ochii lui Mitch erau plini de lacrimi pe care încerca să nu le scape, însă două dintre ele reușiră să își croiască drum pe fața lui. Își duce mâna la ochi, ștergându-și lacrimile.

                 Ura să plângă, a plâns prea mult iar acest fenomen îl făcea să se simtă slab, nepunticios în fața vinovăției pe care o cară pe umeri. Faptul că ea nu mai este, iar el încă respiră îl făcea să se simtă teribil.

Ochii săi căprui, cu cearcăne sângerii în jurul lor ascundeau durerea neputinței. Își amintește cu lux de amănunte tragicul eveniment de pe plaja din Ibitza de parcă ar fi fost ieri. Glonțul unui Ak-47 intrând direct în capul femeii care îi devenise logodnică cu doar câteva ore mai devreme, chiar sub ochii lui. Chiar în fața trupului său răpuns de două glonțe pe partea femurală a piciorului stâng.

         — Este totul în regulă, Mitchy? întreabă Elena ridicându-se în șezut.

         — Da, mi-a intrat ceva în ochi...spune el serios, ascunzându-și lacrimile amare.

          — Cred că o amintire...spune Elena așezându-și bărbia pe spatele lui, râzând scurt....Știi, cred că tipa asta, Katrina, nu? spune Elena pe un ton batjocoritor... Nu cred că este o scorpie egoistă să-și dorească să te țină pe loc, cred că ar vrea să treci peste, să mergi mai departe! termină Elena fraza.

             Odată auzind aceste cuvinte, Mitch văzură negru în fața ochilor. Simțea un val nestăpânit de ură amestecată cu furie. Se întoarce brusc, băgându-și mâna în gâtul ei, cu nervii întinși la maxim. Putea suporta multe, dar niciodată nu scăpai nepedepsit dacă vorbeai despre fosta sa logodnică.

            — Să nu mai vorbești niciodată așa despre ea! țipă nervos la ea, privind-o cum se agită.

Cu fiecare strângere mai tare a pumnului, Elena dă startul unei gâfâieli tușite. Se sbătea din fiecare încheietură, ochii îi erau aproape înlăcrimați iar nivelul scăzut al oxigenului îi amețea mintea. Mitch o privește mânios, simțind cum nicelul noradrenalinei îi crește rapid. Privirea îi era întunecată, plină de dispreț și dezgust, însă o lacrimă care își croia drum pe obrazul fetei îl face să își retragă mâna.

              Elena fiind șocată și speriată în același timp, cu toată forța îi dă o palmă peste față apoi se ridică din pat grăbită, încălțându-se rapid și pleacă din cameră trântind ușa în urma ei. Simțea frica până în măduva oaselor.