Capitolul 15: Sufletul.

"Ea niciodată nu m-a întrebat cât rău am făcut"

         Punând-o la curent pe Irene cu micul atentat de pe străduță, cei doi ajung acasă. Stând în fața oglizii, cu un clește cirurgical în mână, Elena sgârmă în gaura din umărul ei pentru a scoate glonțul. Mici gemete de durere se auzeau din baie, încercând cu greu să se descurce de una singură.

   După ce Mitch ia bandajele și spirtul, se duce în baie unde se afla Elena.

     — Mă descurc! spune Elena mușcându-și buze de durere.

Ridicând scurt din sprânceană, pune mâna gentil peste mâna în care ținea cleștele și îl ia ușor. Făcuse o mizerie de nedescris, era plină de sânge. Mitch umezește o bucată de pansament cu spirt, apoi o șterge, începând să tapoteze cu grijă pe rană. Cu mâna stângă o ținea de celălalt umăr, iar cu cea dreaptă introducea cleștele în rană, scoțând glonțul imediat.

      — Ah! țipă ea din cauza presiunii și a durerii.

După ce îi dezinfectează bine rana, o bandajează cu aceași grijă apoi pleacă din încăpere. 

După încidentul de la cafenea, tensiunea dintre cei doi ajunsese la cote maxime. Amândoi nevrând să accepte faptul că au fost speriați ca dracu crezând că s-au pierdut.

Obloanele apartamentului erau trase până jos, nelăsând să se poată observa ceva de afară. Cât timp Mitch era în living, vorbind cu Stan prin mesaje despre incidentul de la cafenea, acesta îl informează pe tânărul asasin că tot ce a fost acolo a fost doar ca să se descotorosească de fizician și inginer.

Echipa CIA controlandu-le deja casele, puseseră pâna pe toate datele și informațiile despre arma hibrid pe care o aveau în plan, iar la nici 3 minute după ce au pus mâna pe plan, fratele lui Mark intrase pe ușa casei. Nu se cunoaște încă vinovatul, însă agenții continuă să caute.

      — Fă-ți bagajele, la șase avem avion! strigă Mitch.

      — Unde? strigă Elena din baie.

      — Tu spre Londra iar eu înapoi în Virginia..

    Elena iese din baie ca din foc, mergând cu pași grăbiți spre living unde era Mitch.

      — Adică? întreabă ea curioasă.

      — Adică am primit ordine să te ascunzi la nu știu ce bază în Londra!

      — Cine a spus? întreabă Elena suspicioasă.

      — Stan...răspunde Mitch vag.

Ceva nu era îneregulă, Stan nu ar fi acceptat așa ceva niciodată, nu dacă nu ar fi fost însoțită. Elena își ia telefonul și o sună pe Irene.

       — Unde este Stan? întreabă Elena nervoasă în telefon.

       — În bază, s-a întâmplat ceva? răspunde Irene serioasă de pe partea cealaltă a firului.

       — Dă-mi-l la telefon! strigă fata nervoasă.

       — Elena, nu poate vorbi acum...

       — Irene! țipă din nou, simțind cum pulsui îi crește.

       — O să îi spun să te sune mai încolo...se eschivează femeia.

       — Irene, nu mă minți! țipă ea în telefon.

       — A fost răpit...acum două zile...Wesley e pe urmele lui...

    Auzind asta, Elena rămâne paralizată, începând să tremure cu telefonul în mână. Din telefon, vocea Irenei îi striga numele, însă Elena era pierdută, intra în șoc. Închide telefonul, cu ochii inundați de lacrimi și își astupă gura cu mâna. Mitch se ridică de pe canapea, neștiind ce se petrece, neștiind ce a pățit. Elena își mută privirea asupra lui, lăsând câteva lacrimi să curgă.

      — L-au răpit...spune ea cu glas trist.

      — Elena...spune Mitch aproape în șoaptă, ridicându-se de pe fotoliu.

      — L-au răpit! țipă ea speriată începând să plângă.

       Camera se umpluse de lacrimile și suspinele ei, trăia cel mai mare breakdown pe care l-a avut până acum.

Nu își putea pierde ambii părinți, nu așa, Stan era tot ce mai avea, iar gândul că ar putea fi mort o sperie până în măduva oaselor. Mitch se apropie încet de ea, nu a mai văzut pe nimeni să plângă așa, să sufere în halul ăsta, simțea cum i se frânge inima când o auzea.

Nemaiputând să stea în picioare, Elena se așează pe gresia rece a livingului, punându-și fața în palme. Mitch se așează lângă ea, cuprinzând-o în brațe și mângâindu-i capul gentil, făcând-o să se mai calmeze puțin.

      — Mi-e frică! spune ea printre lacrimile grele.

      — Sunt aici...nu o sa te mai las singură, promit!

Elena își ridica capul din pieptul lui, uitându-se lung în ochii lui căprui spre negru. Stergându-l lacrimile cu vârful degetelor, rămâne blocat privind în ochii ei triști inundați de lacrimi fierbinți. Ura să o vadă tristă, ura să o vadă pe unica fată care l-a trezit la realitate tristă, unicul suflet care nu l-a întrebat niciodată cât rău a făcut.

Reușind să o calmeze, oarecum, o ajută să se ridice în picioare, îndrumând-o spre dormitor pentru a se odihni.

După o zi groaznică, plină de vești cutremurătoare trebuia să se odihnească. Cei doi se așează în pat, Elena punându-și capul pe pieptul gol al partenerului ei, încrucișându-și degetele cu ale lui.

       — Nu mai vreau să simt asta...spune ea în timp ce se uita la mâinile lor care se cuprind.

       — Ce anume? întreabă Mitch privindu-și mâna cuprinsă de a psihiatrei.

       — Frica...mă face să mă simt slabă..

       — Vrei să spui că doamna psihiatru are nevoie de suport moral? întreabă el amuzat, încercând să scoată un zâmbet din partea ei

       — Da..răspunde ea râzând

       — Tu m-ai ajutat pe mine să scap de demonii mei, trebuie să mă revanșez cumva, nu?

        Auzind asta, Elena își ridică capul de pe pieptul lui, privindu-l în ochi fericită.

       — Adică ai scăpat? întreabă ea cu zâmbetul pe buze.

       — De amintirea Katrinei, la controlarea furiei mai avem de lucrat...

       — Înseamnă că sunt cea mai tare!

       — Hai să nu exagerăm..adaugă el râzând.

Elena își lasă din nou capul pe pieptul lui, gândindu-se la cele spuse de el.

Poate că nu a fost nimic întâmplător, poate că ei sunt sortiți unul pentru altul, să se ajute reciproc. Să se redescopere unul pe celălalt. Nu au stat niciodată atât de apropiați în pat unul de celălalt, însă ea nu s-a simțit niciodată mai în siguranță, simpla lui prezență o făcea să se simtă în siguranță, făcând-o să uite de toți demonii din mintea ei.

Reușise să îmblânzească haosul din jurul lui, reușise să îl facă să își arate sufletul în fața ei, cu toate că el la început ura toate lucrurile ăstea, acum lucrurile se schimbaseră.
Nu mai voia să pară tipul dur, voia ca ea să îl vadă dincolo de personajul pe care trebuia să îl interpreteze, voia să îi vadă sufletul.

Bạn đang đọc truyện trên: AzTruyen.Top