"Și-n dimineața asta, tot cu gândul la ea s-a trezit.
Gândindu-se la zâmbetul ei
La ochii ei
La tot ce era al ei"

      Au trecut două săptămâni de la micul incident al lui Mitch. De fiecare dată când încerca să vorbească mai mult cu Elena aceasta îl refuza în cele mai urâte moduri. Ei bine astăzi era o zi specială în care Mitch și-a impus că o să se schimbe.

       Stan intră în biroul Elenei cu un puchețel mic de trandafiri, dar consistent și îl așează pe birou, făcând-o să tresare brusc.

      — Flori? Ce-ți veni? întreabă ea amuzată admirând frumosul buchețel

       — De fapt, sunt de la Rapp...a spus că le-a văzut când a mers la cumpărături și s-a gândit că o să îți placă...spune Stan răgușit

         Elena începe să râdă, ceea ce îl face pe tatăl ei să se încrunte fiind nedumerit.

        — Îmi spui că Mitch mi-a cumpărat flori? De ce ți le-a dat ție?

        — A spus că nu vrea să fie impertinent, știe că nu poate rezolva totul cu niște flori, însă s-a gândit doar că ți-ar plăcea.

       — Interesant, doar eu văd steagul alb ridicat?spune ea amuzată îmbrățișându-și tatăl

     Surprinsă plăcut de gest, Elena așteaptă cu sufletul la gură sedința de la ora 12 cu Mitch. Însă încrederea nu se câștică cu un gând bun și un buchet de flori, iar Mitch avea să ducă un drum lung și greu pentru a-i recâștiga încrederea Elenei.

      Prima săptămână fară jocul murdar al Elenei i s-a părut perfectă, fără întâlniri nocturne pe nepusă masă, fără atingeri întrăznețe. Până într-o seară în care s-a izbit de Elena în holul etajului, aceasta avea câteva semne pe gât și bluza pusă pe dos. Cu greu s-a abținut să nu facă vreo scenă, însă felul în care a văzut-o a trezit ceva în el, și anume regretul.

        În cele ce au urmat amintirea Katrinei nu mai era așa persistentă și apăsătoare cât era amintirea Elenei care dormea pe umărul lui în avion, amintirea în care au stat în parc la povești, toate momentele cu ea se derulau în mintea lui, făcându-i nopțile amare.

        Mitch intră pe ușa cabinetului iar Elena se ridică de pe scaun, cuprinzându-l în brațe spre surprinderea lui, făcându-l să se încrunte scurt.

     — Asta pentru ce a fost? întreabă el așezându-se pe scaunul din fața ei.

     — Mi-a fost dor de tine! spune Elena pe un ton serios apoi o bufnește râsul.

    — Azi glumim? întreabă el serios, punându-și coatele pe masă.

     Elena se oprește din râs și își ia fața serioasă înapoi, scoțându-și mapa lui Mitch începând să  citească aceleași întrebări de data trecută, vrând să vadă dacă răspunsul diferă considerabil sau este același.

      — Mitch, vrei să te schimbi? întreabă Elena jucându-se cu pixul în mână.

     — Da! spune el foarte hotărât făcând-o pe Elena să scape pixul pe jos.

     Majoritatea răspunsurilor lui se învârtea în jurul propoziția "Îmi place de mine așa cum sunt, nu văd că ar fi cazul de vreo schimbare".

     Șocată, Elena se apleacă luând pixul de pe jos, iar cu mâna tremurându-i încearcă să îi scrie noul răspuns al lui Mitch.

      După o lungă serie de întrebări cu răspunsuri total diferinte sedința celor doi se încheie, Mitch se ridică de pe scaun îndreptându-se spre ușă însă Elena se pune chiar în fața lui, oprindu-l.

         Fața ei era suspicioasă, uitându-se lung la fiecare detaliu însă nu observa nimic diferit. Își pune mâna dreaptă pe fruntea lui, vrând să vadă dacă are temperatură, toate ăstea sub privirile amuzate ale lui Mitch.

       — Te droghezi? întreabă Elena mai serioasă ca niciodată, făcându-l pe Mitch să râdă.

     Mitch se oprește din râs, punându-și mâna puternică pe talia Elenei, lipind-o de perete gentil. Cu cealaltă mână îi cuprinde bărbia cu vârful degetelor și o privește lung în ochii ei care au început vag să strălucească.

   — Nu o să te mai dezamăgesc, ochi frumoși.... spune el aproape în șoaptă, dându-i un fir de păr laoparte de pe fața.

      O sărută lung și apăsat pe frunte, apoi își croiește drum spre ieșire, lăsând-o pe Elena complet cu gura căscată, neașteptându-se la un gest atât de romantic din partea lui Mitch.

   Elena iese pe ușa bazei și îl observă pe Mitch deschizând portierea mașinii, fiind la nici un metru distanță.

    Mitch se uită speriat și se repede asupra ei, luând-o în brațe și băgând-o în mașină, urcând și el apoi conducând cu viteză. Totul întâmplându-se contracronometru.

     — Oprește mașina! țipă Elena cât poate de tare

      Mitch nu spunea nimic, continuând să accelereze motorul cât putea de mult. Brusc câteva focuri de armă o fac pe Elena să se panicheze și mai tare.

     — Mitch, oprește mașina!țipă ea și mai tare.

     Elena încercând să se calmeze, cu respirația greoaie privește în bord fără să vrea și simte cum panica și adrenalina o controlează complet.

      — Mitch, oprește! țipă ea aproape plângând.

      În mintea Elenei mii de scene îi trec prin fața ochilor odată văzând că viteza cu care mergeau era de douăsutr de kilometri pe oră și că încă dădea să urce.

      Respirația îi era din ce în ce mai greoaie, iar palmele îi transpirau neîncetat, Mitch observând că starea ei se agravează, o ia de mână strângând-o.

        — Ai încredere în mine...spune el domol însă cu ochii la drum.

     Mașina începu să vibreze din ce în ce mai tare pe cât Mitch accelera motorul, făcând evident faptul că plăcuțele de frână erau ovalizate. Nefiind atentă la drum de când a intrat în mașină, Elena se uită pe geam și vede doar întuneric. Mașina încetinește treptat, iar farurile se sting, Elena în sfârșit putea răsufla ușurată însă chiar dacă panica dispăruse, a apărut furia.

      Cei doi ies din mașină, iar în dreapta lor, dintr-un jeep megru iese Irene alăture de Stan răsuflând ușurați.

        — Îmi spune și mie cineva ce dracu se petrece și de când facem curse de mașini? țipă Elena revoltată.

        — Avem spioni în bază! Angela s-a ocupat de ei, se pare că Anika și Stu și-au dat arama pe față, este bine că nu au aflat unde locuim însă asta nu înseamnă că nu trebuie să stăm în altertă! spune Irene serioasă

         — Trebuie să fi-ți foarte atenți, mâine vom lua toți agenții la purificat! adaugă Stan

         — Eu tot nu înțeleg de ce m-a băgat Mitch în mașină...anunță Elena confuză.

         — Pentru că am văzut pe cineva care avea pistolul îndreptat spre tine, nu știu care ar fi fost interesul să te fi omorât, ești psihiatru nu asasin..adaugă Mitch sobru

      Brusc Stan simte un gust amar, puțin paranoic, își aduce aminte că o singură persoană știa că Elena este fiica lui, simțea că cineva cumva vrea să ajungă la el.

           Punând totul cap la cap, își aduce aminte că atât Anika cât și Stu voiai să-i intre sub piele însă pe moment nu i se păruse nimic suspicios. Stan îl ia pe Mitch de-o parte și îi spune mai serios ca niciodată:

         — Nu vă duce-ți acasă, nu este un loc sigur...vreau să vă cazați la un hotel și te rog....te rog, ai grijă de ea...

          — Puteți conta pe mine, nu o să vă dezamăgesc din nou, domnule!

       Aceștia se alătură fetelor, Stan urcând în mașină alături de Irene, bagă mașina în viteză și pleacă ca un fulger. Elena stătea sprijinită de mașină, dându-și părul pe spate, încă era agitată din cale afară, iar informația că urma să fie impușcată nu fost ușor de digerat.

          — Hei, o să fie totul bine...doar ai...se oprește el brusc, dându-și seama la timp ce era să-i iasă pe gură.

           — O să am încredere în tine, doar nu o da în bară ca data trecută...spune Elena sărindu-i în brațe.

            — Nu o să permit să ți se întâmple ceva...spune el cu glas dulce, strângând-o în brațe.

   Elena rămâne plăcut surprinsă de cuvintele lui, însă nu se topește din prima, vrând să scoată tot ce are el mai bun din el. Rupe îmbrățișara apoi urcă în mașină.

            — Vezi cum conduci, Mitch! spune autiritară străgându-și centura de siguranță.