alunecăm din vis în suflet.

îmi amintesc de tine, ca prin vis.

stăteai în fața mea, o siluetă suplă cu îmbrăcăminte albă, o fantasmă a fanteziilor mele. a fost de ajuns o privire ce nu o pot uita, o privire ce încă îmi trece prin fața ochilor zi de zi, noapte de noapte, aceleași emoții răscolindu-mi stomacul.

în prezent stau în acelaşi loc, cu brațele amândouă întinse, încerc sa te regăsesc. sa fim din nou împreună, e tot ce pot să îmi doresc.

dar ştiu că este imposibil.

m-ai dat deoparte, mi-ai luat cu tine tot sufletul pe care ți l-am oferit cu drag şi iubire. ai aruncat amintirile cu noi doi la gunoi. toate zâmbetele tale pe care eu le credeam sincere erau de fapt masca prefăcătoriei ce mai târziu avea să mă aducă într-un univers al uitării şi al oamenilor pierduți. toate vorbele tale dulci sunt acum acreala acoperită de zahăr.

dar eu iubeam acea acreală. pentru că m-am lăsat orbit. orbit de frumusețe, pasiune, trăiri interioare pe care nimeni nu mi le-a mai scos la suprafață până acum.

când ai plecat, mi-ai lăsat pieptul gol. mi-ai luat inima şi ai lăsat o gaură plină de smoală. acolo se îneacă egoul meu, încearcă să iasă la suprafață, dar îl opresc emoțiile de care nu am reușit încă să scap. sentimente de dragoste amestecate cu ură şi resentimente, adresate tot ție.

plecarea ta a adus ravagii psihicului meu.

m-ai rupt în bucăți care acum sunt împrăștiate la picioarele tale.

m-ai distrus.

acum mă întreb zilnic:

pe vremea cât mi te-am dăruit ție şi am crezut că şi tu mi te-ai dăruit mie, cu tot cu păcate şi gânduri bune, ce eram de fapt?

Regele Lumii sau doar un alt prost?

•••

te-am găsit în acelaşi loc unde te văd şi acum. sau cred că te văd.

așezată cu o poziție elegantă, dreaptă de spate şi cu privirea fixată înainte. omoplații îți ieșeau in evidență, deoarece rochia ta albă era decupată la spate, descoperindu-ți pielea goală şi palidă - totuși, îmi dădea impresia că e mai fină decât puful păpădiilor şi mai plăcută la atingere decât catifeaua.

în momentul în care ți-ai întors capul în spate, ochii tăi i-au întâlnit pe ai mei.

ah, acei ochi!

o plasă de mii de stele încorporată în două mărgele negre ce străluceau mai tare decât reflectoarele de pe scena de teatru.

acei ochi care încă mă urmăresc şi pe care nu îi pot da uitării. am stat şi i-am admirat prea multe nopți ca să îi alung pur şi simplu din mintea mea.

buzele tale se arcuiră într-un zâmbet micuț, dar care exprima o multitudine de sentimente. mi-ai transmis vibrația acelor trăiri, le-am simțit în stomac, erau niște emoții necunoscute mie, dar imi provocau o plăcere nebună.

voiam să îți privesc chipul mai mult, pentru a întâlni din nou acele emoții, voiam să îmbrățişez senzațiile noi pe care mi le transmiteai.

oh, de aş fi știut că mai târziu voi regreta! de aş fi știut că mai târziu acele emoții mă vor goli de substanță, mă vor stoarce ca pe un burete şi mă vor face să ajung aici!

după ce mi-ai observat reacția surprinsă la simpla ta faptă, ai lăsat un mic chicotit să îți iasă printre buze.

un mic chicotit pe care îl aud şi acum, o melodie pe care aş asculta-o în fiecare minut al zilei, în continuu.

ziua următoare erai tot acolo. același rând, același scaun. iar eu eram tot acolo. același rând, același scaun.

piesa de teatru nu îmi mai trezea interesul. punctul meu de focalizare era trupul tău din fața mea, parcă sculptat în marmură de către un artist plin de pasiune. pentru mine, statuia lui Venus era o nimica toată pe lânga corpul tău așezat pe un scaun învelit în catifea roşie.

zile la rând, același ritual: eu, intrând în sala de teatru. tu întorcăndu-te în scaun pentru a-mi zâmbi. inima mea luând-o la fugă de fiecare dată.

după o vreme, ne-am vorbit.

câteva cuvinte. propoziții scurte.

cu timpul, acele cuvinte s-au înmulțit, iar propozițiile s-au lungit.

am început să te iubesc.

credeam că şi tu simțeai același lucru. credeam că mă îndrăgești, că mă dorești, că îți trezeam plăcere şi că așa cum tu erai şi eşti totul pentru mine, şi eu eram totul pentru tine.

vai, dar cât m-am înșelat!

cât de orb am putut să fiu!

cât de fermecat şi naiv...

îmi e dor.

îmi e dor să simt adevărata senzație când îți mângâiam părul, imi treceam degetele peste buzele tale moi şi cărnoase. când tu îți plasai palma pe obrazul meu, transmițând singura căldură pe care o puteam suporta. când singurul lucru care ne aducea fericirea la apogeu era să ne privim în ochi - ai tăi, acoperiți pe pânza minciunilor, ai mei, plini de dragoste neapreciată - şi să respirăm același aer.

îmi e dor de vocea ta ca o șoapta în întuneric, de vorbele tale care îmi făceau sufletul să tresalte. de atingerile tale, de iubirea falsă pe care mi-o împărtășeai.

într-o seară, când era plănuit să plecăm la teatru -  ca in vremurile bune - te comportai ciudat. eram confuz, nu știam ce ai pățit. in acelasi timp, frica imi cuprindea pieptul de fiecare data cand incercam sa privesc prin ochii tai si sa iti ghicesc gândurile - erau goi, strălucirea lor dispăruse. nu aveam curajul să te întreb ce s-a întâmplat cu tine.

dar nici nu trebuia. mi-ai aruncat adevărul in față de una singura.

şi ai inceput sa râzi când ți-am cazut in genuchi la picioare. un râs de răzbunare, psihopat şi plin de satisfacție şi ură.

văzând fiecare lacrimă care îmi aluneca pe obraz, iti trezea plăcere. adorai sa ma vezi suferind, să mă vezi cum îmi înghițeam propriile cuvinte printre suspine.

şi ai plecat.

m-ai lăsat.

m-ai golit.

în acea seară am pierdut două persoane.

pe vechea tu şi pe fericitul de mine.

dar ție nu ți-a păsat nici cât negeu sub unghie.

ultimile tale cuvinte au fost: "Taehyung, eşti un prost".

ştiam.

şi o știu.

şi o voi știi mereu.

tu ești fericită, te simți împlinită.

dar eu nu.

eu nu am lăsat amintirile noastre la o parte. nu am lăsat trecutul care acum pare un vis pe cale să se estompeze.

eşti fata din vis. fata pe care o văd în fiecare noapte. cum te rotești printre stele şi mă faci indecis - pe cine să privesc, pe tine sau stelele?

mai bine alegeam stelele.

pentru că tu eşti crudă, dar iubesc acea cruzime. eşti prefăcută, dar iubesc acea prefăcătorie. eşti plină de ură, dar mă dimt onorat că acea ură este adresată mie.

tu îți vezi de viață, construindu-ți o familie plină de râsete şi bucurie.

eu sunt un pierdut, un rănit. o persoană care nu mai poate fi vindecată. o persoană care vizitează același loc, visând întâmplările din trecut, pentru a-şi reaminti de euforia pe care era capabil să o simtă.

medicamentul meu e adâncirea în neant.

pentru tine, amintirile sunt doar vise pierdute în neant.

pentru mine, amintirile reprezintă existența.

iar ultima imagine pe care am văzut-o ai fost tu, alergând tot înainte. fugeam după tine, sperând să te prind, să te apuc de braț şi să te trag într-o îmbrățișare ca de urs.

apoi te-ai transformat într-o luminiță albă, iar eu ajunsesem la capătul tunelului.

•••

sunetul alarmelor ambulanței şi ale mașinilor de poliție îl asurzeau pe Jungkook. acesta a încheiat până la urmă apelul telefonic, stiind că încerca degeaba să o contacteze pe ea.

pe ea, cea care l-a distrus pe al său prieten cel mai bun.

ştia că nu i-ar fi păsat de soarta nefericitului.

Jungkook încerca să îşi țină lacrimile in frâu când targa cu trupul neînsuflețit al lui Taehyung ieşi din teatrul pustiu.

măcar ştia ca acum Taehyung era fericit.

devenise el însuşi un vis.