Admir vitrinele magazinelor, sperând că voi găsi un cadou perfect pentru Laurențiu, dar nimic nu-mi atrage atenția. Nici măcar nu știu ce aș putea să-i iau. Ar fi trebuit să fie și Adrian cu mine, dar încă lucrează.

          Suspin, atrăgând atenția unei angajate.

          — Sunteți indecisă? întreabă, iar eu tresar.

          Nu mă așteptam să vorbească cu mine. Credeam că va pleca pentru a-și termina treburile.

         — Da, chiar da, răspund, iar un zâmbet larg se așază pe chipul șatenei din fața mea.

         — Vă pot ajuta eu! Căutați ceva anume? întreabă pe un ton blând, iar eu clatin din cap.

        — Nu, caut un cadou pentru cineva și n-am nicio idee, mărturisesc, iar ea dă aprobator din cap.

        — Băiat sau fată?

        — Băiat.

        Scoate un sunet ciudat, apoi îmi face semn s-o urmez. Ne strecurăm printre raioane, ducându-mă, cred, în cel mai pustiu loc din tot magazinul. Mă încrunt când o văd că se apleacă pe vine, cotrobăind prin raftul din dreptul meu.

        — Tu ești iubita lui Adrian, nu-i așa? mă întreabă, luându-mă prin surprindere.

        — Da, răspund scurt, urmând să zâmbesc forțat.

        Ce legătura are asta cu cadoul și de unde ne cunoaște? Nu-mi este jenă și nu mă deranjează că oamenii mă numesc iubita lui. Mă deranjează că o spun de parcă ar fi o boală terminală și mă compătimesc.

        — Sunt studentă la Drept, în anul doi! Am auzit multe despre voi, mă lămurește, iar eu îmi presez buzele una de cealaltă.

        — Ei bine, îți urez succes. Mai bine a-i fii atentă la cursuri, nu mai asculta toate poveștile. Oricum majoritatea dintre ele sunt pure invenții, o sfătuiesc, iar ea zâmbește în timp ce scoate o cutiuța mică.

        — Este un inel de bărbați. Știu că lui Laur îi place să poarte, spune, iar eu îmi măresc ochii.

        Cum de-l cunoaște mai bine decât mine? N-am mai văzut-o niciodată până acum. Îmi observă confuzia, iar eu îi observ tristețea. Cine e fata asta?

        — Eu și cu el am avut un fel de relație, cu mult înainte să se îndrăgostească de Oana. Prietena mea ieșea cu Adrian, iar eu cu Laurențiu. Amândouă am făcut greșeala vieții noastre, ne-am îndrăgostit nebunește de ei, dar ei nu aveau niciun sentiment pentru noi. Acum știu, Laur avea ochii doar pentru Oana, iar Adrian doar pentru tine! Întotdeauna a fost așa. Dar sincer mă bucur să văd că au ajuns împreună cu voi, spune cu glas stins, iar eu îi zâmbesc compătimitoare.

         O privesc și-mi dau seama că sunt mult prea multe fete ca și ea. Suspin, luând-o în brațe. 

         — Îmi pare rău că nu i-am oprit din a vă răni.

         — Este în regulă acum. A trecut, rostește când se desprinde din îmbrățișare.

         O aprob tăcută, zâmbindu-i amar. Îmi face semn că pleacă, apoi o privesc cum se îndepărtează, mergând în locul unde au voie doar angajați. Mă uit mai atentă la cutiuță, apoi îmi închid ochii, oftând zgomotos. Mă îndrept spre casa de marcat și mă grăbesc să ies din locul ăsta cât mai repede. Apuc punga de cadou, urmând să merg direct spre mașină și să pornesc spre casă.

          Intru pe ușa casei, găsindu-l pe Adrian în sufragerie. Mă încrunt, apoi îmi îndrept atenția spre sticla de whisky aflată pe masă. Așez ușor punga de cadou pe podea, apoi pășesc temătoare în sufragerie. Ce s-a întâmplat? Este atât de prins în gândurile sale încât nu mă observă. Nu pot să cred că se întâmpla asta din nou.

          — Adrian? 

          Îmi aude vocea și-și îndreaptă privirea în ochii mei. Înghit în sec, făcând încă un pas în fața lui cât timp simt cum albastrul din ochii săi îmi iau răsuflarea. 

          — Mi-am dat demisia.

          — De ce? Nu spuneai că vei mai rămâne puțin timp acolo? De ce bei?

          — Nu mă asalta cu întrebări, Em. Nu pot să mai rămân acolo și beau pentru că altă soluție n-am.

          — Adrian... rostesc, apoi îi iau paharul din mână. Trebuie să încetezi să te judeci pentru cele mai mărunte lucruri. Ești prea dur cu tine.

          — Merit asta, Emma, spune, iar eu mă încrunt.

           Mă așez pe măsuța din fața lui, luându-i chipul în mâini. Îl privesc cu atenție, încercând să mă lămuresc de ce crede asta, dar expresia feței lui îmi arată doar tristețe, iar ochii lui arată că se îneacă în propriul ocean. Se luptă în valurile din ochii săi încât apa a început să dea pe dinafară, obrazul lui devenind mal.

          — Nu plânge, hei, încerc să-l calmez, dar el îmi privește chipul de parcă m-ar vedea pentru ultima oară.

          — Nu vreau să vină ceremonia de absolvire, mărturisește în timp ce eu mă uit intrigată.

          — De ce?

          — Pentru că atunci fantezia se transformă în realitate. O să fim loviți atât de rău încât n-o să mai știm dacă a fost ceva real sau nu, dar așa e viața. Cel puțin asta bănuiesc. Întâi îți vinde vise, iar apoi te trezește la realitate.

        — Despre ce naiba vorbești? îl întreb, iar el mă privește cu ochii măriți de parcă a zis ceva ce nu trebuia să spună.

         — Nimic, mai bine plec, replică, urmând să se ridice de pe canapea.

          Mă ridic la rându-mi de pe măsuța, privindu-l cum se încalță și realizez că dacă păstrez tăcerea acum, voi fi complice la crima sufletului său care se îneacă în îndoială.

         — Nu pleca, te rog, spun cu dificultate, iar el rămâne pe loc,  respirând mai greu decât de obicei. Vreau să te înțeleg, jur că vreau s-o fac, dar n-am cum dacă nu-mi explici.

         — Dacă și noi am fost doar o fantezie, Emma? Dacă a fost totul doar un vis care se transformă în coșmar? mă întreabă după ce se întoarce cu fața spre mine, iar eu îmi pierd răsuflarea.

         Întrebările astea sunt prea grele atât pentru mine, cât și pentru el. Am trecut prin atât de multe, nu poate fi totul doar o fantezie. Nu există așa ceva.

         Mă apropii de el cât timp așteaptă o explicație, dar cuvintele nu ajută. Cuvintele nu pot descrie ce a fost, este și va fi între noi pentru că n-am spus cuvinte, noi am simțit. Am simțit din plin fiecare emoție existentă. Am râs, am dezamăgit, am mințit, am fugit, am plâns, dar toate astea pentru că am iubit și încă o facem. Ne iubim în modul pe care noi doi l-am creat, mod ce nu poate fi altceva decât real. Înghit în sec, iar apoi îi apuc mâna. Îi așez palma în dreptul inimii mele cât timp el mă privește confuz.

          — Ce avem noi este cel mai real lucru pe care-l vom experimenta vreodată, Adrian. Orbii nu văd, dar simt. Deci simți? îi reamintesc ziua aceea, iar el înghite în sec.

           Mă privește cu lacrimi în ochi, apoi își trage mâna pentru a-mi putea cuprinde obraji. Îmi atinge chipul cu degetele, conturându-mi fiecare trăsătură, de parcă ar vrea să-și amintească totul perfect. Se apropie de fața mea, lăsându-ne buzele să ni se unească, iar unirea lor ne face să uităm tot ce era negru. Întotdeauna a fost așa. Ne-am adus de la agonie la extaz, iar apoi sărutul a șters totul doar pentru a ne face s-o luăm de la început la nesfârșit. Ne-am rănit doar pentru a ne repara din nou. M-a făcut să plâng ca apoi să mă facă să râd. M-a enervat ca apoi să mă calmeze. Niciodată n-au fost jumătăți de măsura, niciodată n-a fost o balanță între sentimentele prin care m-a făcut să trec. Mereu a fost totul sau nimic. Acum ori niciodată. Nu m-a lăsat să trăiesc în trecut, m-a tras de mână spre prezent. Nu ne-am plănuit viitorul pentru că am fi ratat momentul de acum. Cu toate astea, n-aș schimba nimic. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș retrăi totul pentru că dacă n-ar fi fost cum a fost, n-am fi simțit tot ce simțim acum. Nu ne-am fi privit în felul în care o facem. Noi am făcut imposibilul. Noi am transformat ura în iubire.

         Se desprinde din sărut, lipindu-și fruntea de a mea.

          — Orice ar fi, reține că te iubesc cu adevărat, Emma.

          — Iar tu reține că e reciproc!

           Îmi zâmbește, apoi îmi sărută fruntea. Analizează încăperea, iar punga de pe podea îi atrage atenția. Scoate un sunet de realizare după ce se uită la ceas și-și fixează privirea în ochii mei din nou.

           — Trebuie să mergem la ziua lui Laurențiu, îmi spune, iar eu îl aprob, apucând punga.

          — Mergem? întreabă cu mâna întinsă spre mine, iar eu zâmbesc.

          — Mergem, rostesc, urmând să-mi pun mâna într-a sa, lăsându-l să mă ghideze până la mașină.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

Marți vor fi postate ultimele capitole! Nu-mi vine să cred că am ajuns până aici, vă mulțumesc!

1512 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!