Ajung din nou în fața lui Adrian care, probabil, este sătul să-mi audă comanda de minim trei ori pe zi. De când am aflat că este angajat la Starbucks, am venit în fiecare zi. Nu puteam să ratez ocazia să-l văd pentru prima oară într-o asemenea postură. Într-un loc unde nu poate fi ironic sau arogant, ci doar amabil. Se vede pe chipul său că se simte torturat, dar asta este. Asta înseamnă să fii adult.

          — Ca de obicei? întreabă obosit, iar eu dau din cap aprobator cât timp pe chipul meu se află un zâmbet imens.

          — Când ai pauza? îl întreb, iar el oftează, uitându-se spre ceas.

         — În cinci minute.

         — Perfect! Te aștept la masa, spun apoi îi dau banii.

         Apuc băutura, urmând să merg să mă așez la una dintre mese. Îl privesc de la distanță cum servește pe toată lumea și zâmbesc. În sfârșit este în totalitate serios, ar trebui să notez într-un calendar ziua asta! Ziua în care Adrian s-a maturizat complet. Observ ceasul și-mi dau seama că au trecut cinci minute, dar nici nu trebuie să-l anunț că aproape că aruncă șorțul de pe el și vine lângă mine. Îl privesc amuzată, iar el îmi aruncă o privire ucigătoare.

          — Te distrezi de minune, așa-i? constată, iar eu îl aprob cu un zâmbet larg.

         — Nu voi mai găsi asemenea divertisment nicăieri! Fața ta când te enervează câte un client e legendară! mărturisesc, iar el mă privește amuzat. O să-i mulțumesc lui Laurențiu pentru asta toată viața!

          — Nu pot să cred ce aud... mă simt trădat! se victimizează, iar eu oftez, luând câteva înghițituri din cafeaua preparată chiar de dragul de el.

          — Se numește karma, iubitul meu.

          — De când mă alinți tu pe mine?

         — De când văd șorțul ăla frumos pe tine! îl ironizez, iar el pufnește.

         Oftez, aplecându-mă spre el pentru a-i putea cuprinde chipul cu mâinile mele. Ochii lui se luminează, iar asta ne ridică starea de spirit amândurora.

        — Știi că nu le zic ca să te rănesc, nu? mă asigur, iar el oftează.

        — Doamne, Emma! Crezi că nu știu că n-ai vrea să mă rănești niciodată? răspunde, iar un zâmbet se așterne pe fața mea.  

         Mă bucur atât de mult că știe asta.  

        — Când termini tura?

        — În jumătate de oră, de ce?

        — Cum de ce? N-ai spus că mergem la tine să te ajut cu curățenia?

        Pot vedea pe chipul său că a uitat complet ce a zis acum câteva zile.  De când lucrează este pierdut total, încă nu s-a acomodat cu noul lui stil de viață, dar nu-l grăbesc și nu-l judec. Probabil că așa este normal. Sincer, nu l-aș fi văzut pe Adrian lucrând decât ca procuror. Nici acum nu înțeleg de ce i s-a alăturat lui Laur și s-a angajat, iar motivele pe care mi le-au spus ambii sunt banale și nu l-ar fi făcut niciodată pe Adrian să se angajeze, dar n-am investigat. Nu vreau să par paranoică. Adrian poate fi un om normal care să nu aibă motive ascunse pentru care face anumit lucru ieșit din comun, îmi repet încontinuu și a devenit deja credibil.

        — Mă aștepți aici, trebuie să mă întorc la muncă și mergem împreună după, bine? rostește, iar îl aprob.

         Îmi sărută creștetul capului, urmând să se întoarcă la treabă. Îmi apuc telefonul plictisită, privind cum toată lumea este extaziată de ceremonia ce va veni. Nu voi fi ipocrită, și eu am fost entuziasmată. Mi-am cumpărat rochia deja cu luni în urmă, dar acum vreau să opresc timpul în loc. Suspin, atrăgându-i atenția. Deși își împarte atenția cu clienții, tot pe mine mă privește apoi. Îi fac semn că totul este bine, iar el dă din cap aprobator. Poate ceilalți ne-ar crede nebuni, dar ei nu știu. Ei nu știu că noi întâi ne-am iubit prin semne, apoi cu cuvinte. Rămân fixată pe el, nu cred că mă voi sătura niciodată să-l privesc. Cred că dacă ar dispărea din viața mea, aș fi total răvășită. Ar fi cel mai urât coșmar al meu. Îmi zâmbește, trezindu-mă din transa în care am intrat și realizez că a zburat timpul. 

         — Haide să mergem, spune întinzând mâna în fața mea.

        Îmi așez palma în mana sa, lăsându-l să mă ghideze spre mașină. Cum urcăm pornește spre destinație, în timp ce liniștea este alungată de muzica de la radio. Privesc pe geam cât timp o ploaie de vară își face simțită prezența. Adrian este atent la drum, iar eu îmi amintesc toate dățile în care am fost în mașina asta. Doamne, parcă ar fi la decenii distanță!

         — Ești bine? Ce este cu tine azi?

         — Azi sunt melancolică, spun, iar el își ridică sprâncenele.

         — De ce, mamaie? Ți-ai amintit de tinerețile tale? mă ironizează, iar eu dau din cap dezaprobator.

         — Nu puteai și tu să zici ceva drăguț. 

        — Atunci n-aș mai fi eu, iar de mine te-ai îndrăgostit. Nu de o versiune romantizată a mea. 

        — Da, tot ce mi-am dorit e să fiu cu un măgar insensibil. Ai dreptate! se întoarce spre mine, privindu-mă încruntat.

        — Asta a durut! Așa mă vedeai înainte?

        — Mai rău! rostesc amuzată cât timp el oprește lângă casa lui.

       Coborâm și-l urmez până la ușă, urmând să aștept s-o deschidă. Intră apoi îmi face semn să intru la rându-mi. Ne descălțăm, iar apoi el dispare probabil pentru a-și face un duș. Merg în camera sa, căutând cutiile despre care spunea că nu știe cum să scape de ele, iar când le găsesc le duc în sufragerie. 

        Încep să cotrobăi prin ele și sesizez că sunt foarte multe albume de fotografii. Mă încrunt, deschizând unul dintre ele. Îl văd pe Adrian când era bebeluș și pe mama sa ținându-l în brațe, zâmbesc, atingând ușor cu degetele imaginea din fața mea. Era atât de frumoasă! 

        — Te-ai fi înțeles de minune cu ea, rostește, urmând să zâmbească amar.

        Închid rapid albumul, dregându-mi glasul. Pot vedea în ochii săi că-l doare și n-am cuvinte să exprim cât de rău îmi pare că i-am pus sare pe rană.

        — Îmi pare rău, Adrian. N-am ști... încerc să mă scuz, dar el mă oprește, făcându-mi un semn din mână.

        — Este în regulă. Nu aveai de unde să știi ce se află în cutiile astea. Acum, haide la treabă, spune, venind lângă mine, împrăștiind tot ce se află în cutie pe masă.

        Privesc cum începe să sorteze albumele robotic și realizez că face asta doar pentru a-și lua gândul. Nici măcar nu vrea să realizeze ce atinge pentru că ar elibera o durere care l-ar doborî doar în câteva secunde. Urăsc că nu-l pot face mai bine, urăsc că nu-l pot face să accepte ce i s-a întâmplat, urăsc că nu-i pot lua suferința. Mă urăsc pentru că nu-l pot vindeca. Închid ochii, inhalând tot oxigenul de care aveam nevoie pentru a-mi reveni și merg lângă el de parcă n-am realizat ce se întâmplă de fapt.

        Analizez coperțile și realizez că se află un caiet aici. Un caiet pe a cărui copertă scria că este jurnalul lui. Un rânjet îmi apare imediat pe chip și mă aplec pentru a-l apuca, dar Adrian îmi dă peste mână. Îmi îndrept atenția spre el, încruntându-mă. Îi lovesc mâna la rându-mi ca apoi el să-mi prindă încheietura și să-mi arunce o privire de zile mari.

         — Încetează, nu te mai comporta ca un copil, spune aproape mârâind, iar eu îmi ridic o sprânceană.

        — De ce nu vrei să văd?

       — Pentru că e interzis.

        Încep să râd, iar el mă privește confuz. El chiar nu glumește?

       — Încă un motiv în plus să văd ce ai scris, spun aplecându-mă rapid, furând caietul fix de sub nasul lui.

       — Emma, Emma! Nu te mai prosti, dă-l înapoi! Emma! strigă cât timp mă aleargă prin sufragerie.

       Râd zgomotos, dar el reușește să mă captureze într-un sfârșit. Mă lipește de perete, făcându-mi râsul să dispară instant când îi văd ochii.  Respirațiile noastre sacadate din cauza alergatului sunt singurele care umple liniștea din cameră, liniște care doar mă îndeamnă să mă înec în oceanul din ochii săi.

        — De ce nu vrei să-l citesc, Adrian? șoptesc cât timp el mă pătrunde cu privirea.

       — Promit că-l citim împreună după, rostește, făcându-mă să mă încrunt.

       — După c... încerc să-l întreb, dar el își strivește buzele de ale mele.

       Arunc caietul pentru a-i putea cuprinde gâtul, iar el mă ridică de pe podea. Rămânem fără aer, dar nu ne pasă. N-avem nevoie de aer, avem nevoie de noi. Auzim ușa și-l pot auzi pe Adrian cum înjură printre dinți când se îndepărtează de mine. Laur intră, privindu-ne surprins în timp ce Adrian este gata să-l omoare, iar eu râd cu poftă.

        — Mă îndepărtez încet, stai acolo. Fii cuminte, rostește Laurențiu când realizează ce a întrerupt, ridicându-și mâinile în semn de predare.

        — Fă pași mai repede! îl îndeamnă Adrian cât timp eu apuc caietul de pe podea.

        Laurențiu dispare, iar Adrian vine spre mine, dar îl opresc.

        — Nu, nu. Întâi citim asta, spun, iar el oftează. Ai promis! îi reamintesc, iar el aprobă învins.     

        Îmi apucă mâna, îndrumându-mă lângă canapea. Mă așez lângă el, iar el își trece brațul de după gâtul meu. Mă aplec spre el pentru a vedea mai bine paginile pline de mâzgâlituri, desene și cuvinte spuse din inimă. Începe să-mi citească foile scrise, iar eu zâmbesc ascultându-l cu atenție.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

1640 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!