》Adrian《

          N-am mai văzut-o pe Emma din seara în care am fugit din spital. A trecut doar o noapte, dar sunt sigur că mă va ucide pentru că așa este ea. Întâi arde totul din jurul ei, apoi ascultă. Dar m-am obișnuit, am devenit imun la focul care-i ucide pe toți ceilalți. Și știu că mă va înțelege într-un final că urăsc spitalele. 

          Întotdeauna le-am urât, de mic copil. Când doctorul m-a dezamăgit, spunându-mi că a fost prea târziu pentru mama mea încă de la locul accidentului, doar a intensificat ura mea pentru ele. Tot în seara aceea mi-am pierdut credința în Dumnezeu, m-am rugat toată noaptea să mă asculte și să facă un miracol, să nu-mi ia mama de lângă mine, dar nimic nu s-a întâmplat. Chiar și în seara priveghiului m-am rugat, și în ziua înmormântării ei. Dar pământul a acoperit sicriul mamei, îngropând credința, speranța și fericirea mea odată cu el. Rudele îmi spuneau că o voi simți lângă mine chiar dacă nu mai este printre noi, dar n-a fost așa. A rămas liniște, o liniște asurzitoare. 

          — Tu nu trebuia să fii la spital? îl aud pe Laur și mă întorc spre el.

          — De parcă n-ai știi, eu nu sunt niciodată unde ar trebui să fiu. Dar oricum după cum vezi, sunt foarte bine.

          Mă privește dezaprobator, rezemându-se de perete.

          — Emma știe? spune cuvântul magic, iar tăcerea se lasă. Amice, tu ești sinucigaș! continuă pe un ton grav și deși n-ar trebui, mă bufnește râsul. Tu ești nebun de-a binelea! O să mă ucidă și pe mine din cauza ta.

        — Ție ți-e frică de Emma? întreb după ce mă opresc din râs.

        — Tu ai văzut ce i-a făcut ăleia la bar? Ți se pare că e inofensivă? 

        Râd isteric, apropiindu-mă de el.

       — Stai liniștit, dacă va păți cineva ceva, acela voi fi eu, spun, urmând să-i bat ușor umărul. 

       Deschid dulapul cu băuturi și scot o sticlă de whisky, așezând-o pe masă sub privirile atente ale lui Laur.

        — N-ar trebui să bei.

        — Laure, te rog, nu sta pe capul meu. Du-te și stai cu Oana, nu știu.

        — O sun pe Emma, rostește, iar eu aproape că mă înec.

        — N-o suna! Laur! mă ridic de pe canapea, încercând să-i iau telefonul din mână, dar cretinul a apăsat deja pe numărul ei.

         Mă îndepărtez, privindu-l neputincios cât timp el își pune telefonul la ureche. Ea va veni aici, nici măcar nu trebuie să-l aud pe Laurențiu că-mi spune asta. Eu știu, eu o cunosc. Termină de vorbit, îndreptându-și atenția spre mine.

        — Mi-a părut bine să te cunosc, spune, așezându-se pe canapea.

        Îmi arcuiesc o sprânceană cât timp el toarnă whisky în două pahare. Mă așez lângă el, ridicând paharul de pe masă.

        — Nu scoate niciun cuvânt, îl avertizez, iar el începe să râdă.

        Bem tot conținutul paharul, așteptând apariția Emmei. Îi fac semn să ducă paharele de aici cât timp eu pun sticla la locul ei. N-am să-i dau motive să se enerveze mai tare. Aud soneria, iar Laur iese pe ușa din spate. Deschid ușa, iar șatena mă ucide cu privirea. O întâmpin, iar ea trece pe lângă mine, punându-și mâinile în șold.

        — Știam că trebuia să te leg de pat, mărturisește și oricât mă abțin tot râd.

        — Încă n-ai pierdut ocazia, glumesc cât timp ochii ei aruncă flăcări spre mine.

        Îi analizez chipul și îmi dau seama că deși este nervoasă, a amuzat-o remarca mea. Tace, căutându-și cuvintele, iar eu păstrez o distanță. Nu vreau o altă palmă din partea ei, obrazul încă mă doare.

        — De ce ai plecat? întreabă fiind vizibil mai calmă.

        — Sunt bine, Em, rostesc, apropiindu-mă de ea. Crede-mă, chiar sunt bine, încerc s-o conving privind-o direct în ochi după ce i-am cuprins chipul cu mâinile mele.

         Oftează zgomotos, îndepărtându-se și trecându-și mâna prin păr. O las în pace pentru că știu că acum gândește și regândește, analizând fiecare lucru pe care l-ar putea face. E un paradox, e atât de spontană, dar și atât de calculată. E ca și cum este o bătălie între două personalități. Asta am admirat mereu la ea, întotdeauna găsește o cale prin care să mă surprindă.

          — Atunci am să plec, n-am de ce să rămân.

         Trece pe lângă mine, iar eu prind brațul în ultima secundă, oprind-o.

         — Nu pleca, rămâi cu mine.

         Privesc căpruiul ochilor săi, pot vedea încântarea din ei. Ea nu voia să plece, iar asta mă face să zâmbesc.

          — Dacă vrei să rămân, promite-mi că n-ai să bei.

          Dau afirmativ din cap, sperând să nu-și dea seama că am băut ceva. Își îndepărtează haina, iar eu rămân hipnotizat când îi privesc costumația. Nici măcar nu contează vestimentația, poate fi și într-un sac de gunoi, are același efect asupra mea. Se încruntă când sesisează că o studiez, apoi își dă ochii peste cap, așezându-se pe canapea. Zâmbesc, întotdeauna reacțiile ei m-au amuzat. Aduc o sticlă de suc, iar ea mă privește satisfăcută.

          — Tu nu bei? întreabă când observă că este doar un pahar pe masă.

          — Nu, nu-mi place.

          Își arcuiește o sprânceană, urmând să ofteze.

          — N-ai încercat niciodată să combați problema ta cu alcoolul?

          — N-am o problemă cu alcoolul.

         — Adrian, ai un dulap plin cu sticle de whisky pe care le schimbi la câteva luni pentru că le bei pe toate! spune, iar eu pufnesc iritat.

         — Sunt un colecționar, OK? Poți să încetezi acum?

          — Colecționar? Serios?

          Oftez, îndepărtându-mă de ea. Întotdeauna am urât când cineva mi-a atras atenția în legătura cu asta. Privesc pe geam, încercând să mă adun. N-am înțeles niciodată ce e așa greșit cu câteva pahare, oricine bea.

          — Realizezi că tu bei doar pentru a nega realitatea, nu?

          — Emma! mă răstesc, iar ea tresare. Urăsc când face asta din cauza mea, dar mă aduce la marginea prăpastiei.

         Devine atentă la degetele ei doar pentru a evita contactul vizual. Îmi închid ochii, strângându-i. Iar am dat-o în bară. Merg la colecția mea cu muzică din anii optzeci și apuc melodia pe care am dansat la ziua mea. Îi dau drumul, urmând să merg lângă ea. Întind mâna în fața ei pentru a o invita la dans, iar ea mă privește confuză.

         — Pierde-ți controlul cu mine, alterez un vers al melodiei, iar ea începe să zâmbească.

         Își așază mâna într-a mea, asta făcându-mă să zâmbesc la rându-mi. Se ridică, iar eu o conduc lângă șemineu unde îi cuprind talia, lăsându-mă în voia muzicii apoi.

          — Dansează până trece noaptea, îmi șoptește versurile la ureche la fel cum i-am făcut și eu la ziua mea.

          Încep să râd ca apoi și ea să mi se alăture. Nu credeam că voi mai putea iubi pe cineva vreodată, dar apoi a apărut ea. Apariția ei a provocat un tsunami în sufletul meu, luând cu el toate scuturile pe care mi le-am făcut de-a lungul anilor. Ochii ei au pus stăpânire pe tot ce ține de mine, culoarea de cafea al irisului ei a devenit dependența mea. Strălucirea din privirea ei a devenit bucuria mea, iar sentimentul pe care mi-l dă pasiunea cu care mă privește a devenit favoritul meu. Ea e perfectă și nu-mi pasă dacă alți au păreri diferite. Totul e perfect la ea, chiar și defectele sale. Probabil așa este când ești îndrăgostit.

          — Adrian, melodia s-a terminat, spune amuzată, trezindu-mă din transă.

          — Și ce dacă? N-avem nevoie de muzică ca să dansăm. Facem noi muzica. Uite așa: la, la, la, lai, la, cânt apoi o fac să danseze în pași de vals în timp ce râde isteric.

         — Te rog, oprește-te până nu-mi sângerează urechile! spune amuzată, iar eu mă opresc, privind-o jignit.

         — Nu pot să cred că ai spus asta! Ar trebui să mă consideri cel mai bun cântăreț.

         — Poate te-aș fi considerat dacă aveai voce, dar așa nu pot să te mint.

          Pufnesc, iar ea începe să râdă.

         — Nu te supăra! N-ar trebui să fie de ajuns că te iubesc?

         — Ba da, așa și este.

          Zâmbesc, urmând s-o sărut. Când îi ating buzele, toate amintirile mele neplăcute dispar. Redevin cel ce eram odată. Redevin complet.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

1431 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!