N-am putut să dorm nici măcar o oră, gândul mi-a fost doar la Adrian. A insistat să mă ducă acasă și deși m-am opus cât am putut, am cedat în fața dorinței lui. Iar asta pentru că n-am vrut să-l obosesc sau să-l supăr mai rău.

          Deși starea lui părea mai bună, n-a durat mult până s-a arătat opusul, dar nu pot să-l condamn. Aș fi făcut la fel, chiar mai rău. Până la urmă familia este slăbiciunea oricărui om și așa este normal să fie. Chiar și familia mea îmi este slăbiciune deși ne-am dezbinat cu fiecare an care a trecut și nu pentru că nu ne înțelegeam ci pentru că ne-am îndepărtat. Chiar dacă n-am fost niciodată genul de familie unită care să vorbească despre orice, asta se întâmpla doar de sărbători și ocazii speciale. Iar eu și fratele meu ne mulțumeam chiar și cu atât. Ceea ce pentru unii oameni înseamnă foarte puțin, pentru noi însemna totul. Și nu a fost așa pentru că nu ne iubesc, pentru că ne iubesc foarte mult, pur și simplu timpul lor era furat de alte părți. Mai ales munca lor, munca lor le ocupa cel mai mult timp. Și chiar dacă nu sunt foarte apropiată de ei, moartea lor m-ar devasta. De asta nici nu vreau să-mi imaginez ce este în sufletul lui Adrian deoarece el și mama lui erau foarte apropiați. Mama lui a fost stâlpul său de susținere, mama lui a fost sfătuitoarea lui, mama lui a fost mereu acolo, iar după a dispărut brusc. Totul s-a zguduit din temelie și s-a prăbușit pe Adrian, iar tatăl lui l-a lăsat să trăiască în ruine. L-a lăsat cu această greutate pe suflet, l-a lăsat să simtă că se sufocă de fiecare dată când respiră, l-a lăsat pradă viciilor. A fost atât de disperat să scape de blestemul ce odată îl numea binecuvântare, faptul că seamănă perfect cu mama sa, încât a băut și a băut, a plâns și a băut iar. A încercat să-și găsească alinarea în brațele altor persoane, dar a rămas incomplet. Adrian n-a fost niciodată un om rău, el este un om pierdut. Și am realizat asta după patru ani de zile, patru ani zile în care l-am judecat, l-am urât, nelăsându-l nici măcar o dată să se explice. Și îmi pare rău pentru că acum îi văd, îi aud și-i simt durerea. Durerea de a fi mereu înțeles greșit, durerea de a trăi eclipsat de altă persoană, durerea de a-i se reaminti trauma pe care a trăit-o de fiecare dată când se uită în oglindă. Obișnuiam să-i zic mereu că este orb, dar adevărul că eu am fost cea oarbă tot timpul acesta.

          Îmi amintesc toate promisiunile pe care mi le-am făcut când am intrat în această facultate și realizez că le-am încălcat pe toate. A fost nevoie doar de persoana potrivită pentru a mă face să calc pe tot. Persoană ce am crezut că nu există, dar există, iar ea este chiar Adrian. Destinul m-a jucat pe degete, m-a făcut să mă îndrăgostesc de cel pe care-l credeam dușman. A făcut imposibilul și a transformat disprețul în dragoste. M-a adus la marginea prăpastiei doar pentru a mă împinge și am căzut. Dar înainte să mă prăbușesc am simțit toate sentimentele existente, destinul m-a lăsat să mă izbesc de pământ doar pentru a-mi deschide ochii. Și i-am deschis. Totul a devenit clar pentru mine, atât de clar încât știu ce am vrut, ce vreau și ce voi vrea mereu. Îl vreau pe el, întotdeauna l-am vrut.

          Îmi ridic privirea, realizând că Oana este în încăpere. A stat pur și simplu, așteptând să-mi termin monologul din mintea mea. Monolog pe care deși nu l-a auzit și nu-l va auzi vreodată, îl cunoaște. Pentru că ea mă cunoaște, îmi citește sufletul, privindu-mă în ochi. Ea a știut de la început, ea n-a fost orbită de întunericul urii, dar n-am ascultat-o niciodată, iar ea nu s-a străduit să mă facă s-o ascult pentru că știa că nu se va întâmpla. Ar fi fost timp pierdut și m-ar fi îndepărtat de ea.

          — Te simți bine? întreabă vizibil îngrijorată, dar eu doar îi zâmbesc.

          — Am avut un moment de deșteptare, ca să-i spun așa.

          — Cum adică?

          Se așază lângă mine ca un copil mic, așteptând să audă incredibila poveste. Mă amuză, dar mă abțin să arat asta pentru că ea este supărăcioasă, iar s-o supăr este ultimul lucru pe care-l vreau să-l fac în momentul acesta.

          — A fost nevoie să-l văd mai vulnerabil ca niciodată. A fost nevoie să-i cunosc suferința pentru a-i înțelege cu adevărat sufletul.

          — Adrian și suferința în aceeași propoziție? Asta n-am mai auzit!

          — Exact, Oana! El a purtat o mască și a purtat-o bine, dar i-a căzut într-un final, iar eu am fost acolo. Am fost acolo și l-am cunoscut cu totul.

          — Nu știu, dar întotdeauna am avut sentimentul că tu-l vei îndrepta pe Adrian. Iar asta pentru că tu ai fost singura care a știut să-i țină piept în orice situație, chiar și când te depășea.

          — Eu nu l-am îndreptat. Eu doar am ajuns să-l înțeleg, el este cum a fost me..., îmi face semn să mă opresc, asta făcându-mă să mă încrunt.

          — Nu, Emma! El a devenit o persoană mai bună. L-ai făcut să-i pese, să lupte, să asculte, să înțeleagă. L-ai făcut să iubească!

          Rămân fără cuvinte cât timp blonda mă privește satisfăcută. Mesajul ei a ajuns la mine, iar asta este tot ce contează pentru ea.

          Îmi îndrept atenția spre ceas și îmi dau seama că Adrian nu a dat nici măcar un semn până acum. Și știu că este de rău pentru că n-ar face asta fără niciun motiv. El întotdeauna are un motiv pentru tot ce face. Îmi apuc telefonul de pe masă, apelând numărului. Dar n-a răspuns. Îl apelez din nou și din nou, dar în continuare nimic. Mă întorc temătoare spre Oana care se uită la mine panicată.

          — Nu răspunde. Asta e de rău, e foarte rău!

          Mă ridic de pe canapea, plimbându-mă dintr-un capăt în altul al camerei în timp ce Oana încearcă să afle ceva de la Laurențiu. Vorbește la telefon, dar eu nici măcar nu mai aud ce spune fiind prea distrasă de gândurile cu locațiile în care ar putea fi. Închide telefonul, așezându-l lângă ea.

          — Ce a spus? o întreb agitată, iar ea oftează.

          — L-a văzut la bar ultima oară. A primit un apel și a plecat în grabă, de atunci nimic, rostește, iar eu mă încrunt.

          — Apel? Era nervos?

          — Părea agitat, l-a auzit spunând ceva de o plată. Apoi a spus că va face rost de ceva, probabil bani, și se vor vedea la locul lor.

          Analizez fiecare cuvânt cu atenție, încercând să leg măcar un eveniment care s-ar potrivi. Îmi trec mâinile prin păr când deodată imaginea din seara aceea îmi revine în minte. Omul dubios din seara aceea, lui trebuie să-i dea bani pentru ce i-a făcut lui Ionuț! Altă explicație n-are cum să fie.

          — Trebuie să plec! anunț, urmând să ies pe ușă grăbită.

          Mă îndrept spre locul unde aproape că am întâlnit moartea pentru că știu că Adrian n-ar putea face rost de nimic în starea în care este. Cobor din mașină, alergând spre locația unde l-am găsit pe Ionuț data trecută. Privesc persoana de pe jos și sângele îmi îngheață în vene când realizez că este Adrian.

          — Nu pot să cred! Adrian! spun, încercând să primesc măcar un răspuns din partea lui.

          Îngenunchez lângă el, simțind cum disperarea pune stăpânire pe mine cu fiecare secundă fără nicio reacție din partea lui. Îi lovesc obrazul, iar el se trezește, scoțând un scâncet de durere. Își îndreaptă ochii albaștri spre mine, privindu-mă șocat.

          — Emma? Pleacă de aici, încearcă să spună, dar termină cu greu propoziția.

          — Nu vorbi. Poți să mergi? întreb, iar el dă afirmativ din cap. Haide, să plecăm de aici, continui, ajutându-l să se ridice, dar rămâne în genunchi, durerea punând stăpânire pe toate simțurile sale.

          — Nu pot! Nu mai pot, pleacă până nu se întoarce! mă avertizează, dar n-am de gând să renunț.

          — Ba poți! Uită-te la mine, spun, ridicându-i capul cu mâinile pentru a fi atent la mine. Să fiu a naibii dacă te voi lăsa să mori aici, niciodată! Sunt lângă tine orice ar fi, ai uitat? continui, iar el își închide ochii, dar nu-l las să adoarmă. Hei, hei! Rămâi cu mine, haide sprijină-te de mine.

          Îi trec brațul de după gâtul meu apoi îmi adun toată forța pentru a-l ridica. Probabil n-aș fi reușit dacă nu m-ar fi ajutat și el chiar dacă este în starea aceasta. Mă opresc la jumătatea drumului pentru a lua o gură de aer, iar aproape că se prăbusește din nou dacă nu l-aș ține.

          — Oprește-te, Emma. Te chinui, n-ai cum să reușești de una singură să mă duci până la mașină.

          Pufnesc nervoasă, apucându-l mai bine.

          — Am să te duc la mașina aia chiar dacă e ultimul lucru pe care-l fac!

          Și chiar asta am făcut. Cu greu, dar am reușit. Îl ajut să se așeze în dreapta mea, apoi pornesc spre spital.

          — Te-am avertizat! Nu trebuia să te încurci cu asemenea oameni, hei! Nu adormi! Adrian!

          — Te rog, nu mă presa acum. Nu e cel mai bun moment al meu.

          — Stai liniștit, nu vorbim acum. Vom vorbi când îți vei reveni.

          — În cazul ăsta mai bine mă lasai acolo!

          Îi arunc o privire tăioasă, vrând să-i spun o replică acidă, dar mă opresc în ultima secundă. Nu este momentul acum.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

1703 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!