Mă trezesc buimacă și sesizez imediat că am adormit pe pieptul lui. Îmi îndrept privirea spre el care doarme atât de liniștit și zâmbesc. Îi mângâi chipul, iar somnul său se adâncește. Nu știam că am asemenea efect asupra sa. Oftez, realizând că nu se va trezi prea curând apoi mă ridic, căutând baia cu privirea.  Pășesc spre prima ușa pe care o observ și expir ușurată când văd că duce spre baie. Îmi caut hainele prin cameră, dar nu sunt de găsit, cel puțin nu toate. Îmi închid ochii enervată, urmând să scanez din nou camera. Observ dulapul lui și merg spre el, alegând primul tricou pe care-l găsesc. Îmi apuc lenjeria de pe podea, mergând direct spre baie după.

         Îmi termin rutina apoi apuc uscătorul de păr când sesizez urmele lăsate de Adrian, mă încrunt, atingându-mi zona apropiată pieptului. Nu pot să cred că a făcut asta, dar normal că a făcut-o, doar e Adrian. Îmi rotesc ochii, urmând să îmbrac tricoul care acoperă perfect urma. Zâmbesc satisfăcută, întorcându-mă în cameră. Îl observ că de abia s-a trezit și mă rezem de pragul ușii, încrucișându-mi brațele la piept.

         — Emma? Ce faci acolo? Când te-ai trezit?

         — M-am trezit de mult, puteam să plec de zece ori până acum. La cât de extenuat ai fost, nici măcar nu m-ai fi auzit, spun amuzată, iar el își arcuiește o sprânceană. 

         — Ăla e tricoul meu? întreabă după ce se ridică din pat. 

         — Nu mi-am găsit toate hainele, o să ți-l înapoiez după.

         — Nu, ție îți stă mai bine, rostește făcându-mă să zâmbesc. Mă duc să fac un duș, continuă, urmând să-mi sărute fruntea. Mă întorc repede.

          Suspin, sper să nu se aștepte că-l voi aștepta tot aici. Ies din cameră, mergând în bucătărie. Pun cafeaua la făcut, apoi deschid frigiderul. Ce mănâncă oamenii ăștia? Apuc singurele alimente care nu sunt expirate și-mi dau seama că singurul lucru pe care-l pot face este o omletă. Îmi prind părul, urmând să-mi spăl mâinile pentru a mă întoarce din nou la gătit.

            Termin de pus masa, iar el tot nu a ieșit din baie. Pufnesc iritată și iau câteva înghițituri din cana plină cu cafea. Îl văd cum intră în bucătărie total uimit în timp ce eu mulțumesc Cerului că în sfârșit pot lua micul dejun.

          — Nu trebuia să faci asta pentru mine, spune după ce se așază, iar eu mă încrunt.

          — N-am făcut-o pentru tine. Am făcut-o pentru mine și pentru că ești și tu aici, trebuie să împart.

          Mă privește amuzat în timp ce mănâncă. Observ cu câtă poftă mestecă, aproape înecându-se din cauza cantității prea mare și prea rapidă pe care o înghite. Probabil n-a mai mâncat ceva gătit acasă de foarte mult timp pentru că eu nu sunt cea mai bună bucătăreasă, iar el reacționează așa. Șocul se citește destul de clar pe chipul meu, asta făcându-l să se încrunte. Nu cred că realizează cum mă simt acum. Am adormit cu prințul și m-am trezit cu bestia. Încerc să nu râd cât timp el încetinește ritmul cu care pur și simplu înfulecă fără nicio milă.

          — Nu știu dacă să mă simt flatată sau speriată.

          — Nu face mișto, Em! spune după ce termină toată farfuria, amuzându-mă teribil.

           Îl privesc cum stă în fața mea murdar la gură ca un copil mic și mă bufnește râsul. Se încruntă, iar eu apuc un șervețel, aplecându-mă spre el. Începe și el să râdă, apoi trage scaunul meu mai aproape de al său.

          — Ești atât de copilăros, dar ai noroc că ești simpatic!

          — Uite vezi, te întrebi de ce am fugit atunci!

           Îmi arcuiesc o sprânceană, iar el își fixează ochii în ai mei. Doar nu crede că poate găsi vreo scuză pentru ceea ce a făcut!

           — Nu glumi cu asta! rostesc, iar el ridică mâinile în aer în semn de predare. După ce am văzut astăzi cred că eu voi cea care fuge! spun, urmând ca râsetele noastre să umple încăperea.

           — Să fiu al naibii dacă credeam că voi vedea imaginea asta vreodată! îl aud pe Laur și mă întorc spre el. Ăla e tricoul lui Adrian? întreabă, iar eu îmi ridic sprâncenele.

           — Laur, nu aveai treabă să repari aia la baie? întreabă Adrian, iar eu mă încrunt cât timp Laur își mărește ochii.

          — Ba da! Mă duc acum, baftă!

          Dispare brusc, lăsându-mă confuză. Adrian își așază mâna pe genunchiul meu pentru a mă face atentă la el, iar eu tresar, nefiind pregătită pentru mișcarea asta. Îl întreb din priviri ce se întâmplă, dar singurul răspuns primit din partea lui este așezarea mâinii sale pe obrazul meu, urmând să-l mângâie.

          —  Te iubesc, Emma. Să nu mai crezi niciodată altceva! mărturisește, iar eu rămân blocată pentru câteva momente.

          — Mă iubești atât de mult încât să-mi spui ce s-a întâmplat ieri?

          Cum aude întrebarea, chipul său se schimbă. Devine inexpresiv, se transformă într-un robot, iar asta indică faptul că este un subiect foarte sensibil pentru el. Ironia sorții! Să fii atât de puternic și totuși atât de sensibil. Ochii săi îmi spun că el nu mai este prezent, întorcându-se la amintirea care-i declanșează scutul pe care îl afișează.

          — Adrian?

          Îi ating chipul, iar el tresare, trezindu-se din transa în care intrase. Mă privește neputincios, apoi se ridică brusc de pe scaun. Îmi încrețesc fruntea, așteptând un răspuns pentru toate reacțiile sale.

          — Trebuie să plec acum, rostește, mergând după jacheta sa de piele.

          — Poftim? Adrian! îl strig imediat după ce mă ridic de pe scaun pentru a merge după el. Adrian, ce este cu tine? Adrian! continui, dar degeaba. El iese pe ușă, lăsând în urma sa o hârtie care cel mai probabil i-a căzut din buzunar.

        Oftez zgomotos, urmând să merg să ridic hârtia. Realizez imediat că hârtia este de fapt o fotografie. O fotografie cu o femeie care are aceeași ochi ca ai lui Adrian. O femeie atât de frumoasă încât îți poate tăia respirația. Ochii mi se măresc când realizez că acea femeie este mama lui. Despre ea trebuie să fie vorba! Ea e singurul subiect sensibil pe care-l poate avea Adrian. Mă ridic rapid de pe vine, fugind după până în camera sa. Mă îmbrac cu hainele mele, păstrând tricoul lui pe mine, apoi îl caut pe Laur.

          — Laur, unde stătea Adrian înainte? întreb când îl găsesc, făcându-l confuz.

         — Brașov, de ce? întreabă la rându-și, dar eu plec.

          Mă urc în mașină, pornind motorul și accelerând până pe autostradă. Încerc să ajung măcar odată cu el, dar nici măcar n-am idee încotro mă îndrept. Brașovul nu este un oraș foarte mare, dar nu este nici mic. Nici măcar nu știu cu siguranță dacă acolo se îndreaptă! Dar voi avea încredere în intuiția mea, altă opțiune nu am. Privesc cum timpul parcă zboară, trecând deja de amiază când ajung în oraș. Opresc la o benzinărie, apoi caut pe hărți ceea ce nu credeam că voi căuta vreodată: cimitire. Oftez, iar după ce plătesc, pornesc spre prima destinație.

            După toate încercările eșuate, încă nu-mi vine să cred că fac asta. Am venit în alt oraș doar pentru a căuta prin cimitire, cât de sumbru sună asta? Să văd toți oamenii îndurerați și apoi confuzi de prezența mea, este cea mai mare tortură. Locul meu nu e aici, nici n-ar trebui să fie. Noaptea își intră în rol, iar eu realizez că-l caut de ore bune, dar a mai rămas doar un singur cimitir în care n-am fost. Nu pot să mă dau bătută acum.  Inspir, apoi expir zgomotos, urmând să cobor când ajung în dreptul porții. Deși nu m-am dat bătută, n-am nicio speranță că el se află aici sau dacă a fost aici,  a plecat de mult. Pășesc printre sutele de locuri de veci, căutându-l cu privirea. Ochii mi se măresc când îl zăresc, grăbindu-mă să ajung lângă el. Deși am ajuns în dreptul său, nu mă remarcă, fiind prins în gândurile sale.

          — Adrian..., rostesc, atingându-i umărul, iar el tresare.

         — Emma? întreabă fiind total surprins că mă aflu aici. Ce cauți aici?

          — Ce caut aici? M-ai speriat când ai plecat așa! 

          — Nu trebuia să vii aici.

          Îmi încrețesc fruntea când îl aud. Cum adică nu trebuia să vin? Ar fi trebuit să-l las în voia sorții și să nu-mi pese de el, asta ar fi vrut el. Dar nu se poate. Nu există așa ceva.

          — Te-am căutat tot orașul! Ore întregi m-am plimbat prin cimitire, Adrian! Ca să-mi spui că nu trebuia să vin?

         Își întoarce privirea spre mine, făcându-mi cunoștință cu ochii săi plini de furie.

         — Ți-a spus cineva să vii? întreabă pe un ton ridicat, făcându-mă să înghit în sec. Dacă ai venit până aici doar pentru a-mi scoate ochii, atunci pleacă!

         Rămân fără vlagă, n-am vrut să creadă asta! Iau aer în piept, apoi îmi îndrept postura. N-am să-l las să creadă asemenea prostie.

          — Am venit pentru că îmi pasă de tine! Am venit pentru că am sentimente pentru tine, am venit pentru că mi-am făcut griji, am venit pentru că vreau să te sprijin, am venit pentru că vreau să știu ce se întâmplă cu tine! Nicidecum pentru a-ți scoate ochii. Acum, spune-mi... ce se întâmplă cu tine?

          — Ce se întâmplă cu mine? Mama mea a murit, Emma! Eu nu pot să-i sărbătoresc ziua de naștere pentru că a murit! Am venit aici și nici măcar o persoană n-a venit să-i onoreze memoria, nimănui nu-i pasă! Deci ce se poate întâmpla cu mine? Sunt al naibii de bine! Acum că ți-ai primit răspunsurile, pleacă! se răstește în timp ce lacrimile sunt pe chipul său.

           Îl îmbrățișez strâns, încercând să-i iau toată durerea cu care se confruntă de ani de zile. Întotdeauna vrea să pară degajat, nepăsător. Vrea să dea impresia că este asemenea unei pietre. Fără sentimente, imposibil de rănit, dar sub toată fațada asta, sufletul său este în bucăți. Este pierdut, îndurerat, furios. Și are tot dreptul să fie așa, și-a pierdut mama când avea cea mai mare nevoie de ea. Mama lui a fost furată de lângă el, lăsând un gol ce nu va putea fi umplut niciodată și îmi pare atât de rău pentru el pentru că nu merită așa ceva. Își varsă amarul cât timp eu nu-l las să scape din strânsoarea mea, dar asta face doar ca suferința lui să mă cuprindă și pe mine, alăturându-mă plânsului său.

          — Voi fi mereu alături de tine, Adrian. Orice ar fi, nu ești singur, rostesc cu greu în încercarea de a-l consola măcar puțin, dar sunt conștientă că nimic nu poate ajuta acum.

          — Gata, Emma, nu plânge, spune după ce-și ridică capul de pe umărul meu. Nu mai plânge, te rog, continuă, ștergându-mi obrajii cu degetele sale.

          Zâmbesc amar, cuprinzându-i chipul cu mâinile.

         — Adrian, dacă tu râzi, eu râd. Dacă tu zâmbești, eu zâmbesc. Dacă tu plângi, eu plâng. Sunt lângă tine în fiecare stare, nu-mi cere să fiu indiferentă. N-am cum! N-am cum pentru că te iubesc.

           Mă cuprinde cu brațele sale, trăgându-mă aproape de el. Își bagă nasul în părul meu, iar asta îl calmează.

          — Mulțumesc pentru tot, Emma. Ești un înger, spune, făcându-mă să zâmbesc. 

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

1953 de cuvinte!

Nu vă fie teamă să lăsați comentarii, ador să citesc părerile voastre!

Pe data viitoare, dragii mei!