Ultima mea discuție cu Adrian refuză să-mi părăsească mintea, iar asta deoarece conștiința nu mă lasă să uit. Privirea lui mi-a rămas întipărită în ochi și oriunde mă uit revăd din nou și din nou momentul în care am distrus totul. A trecut o săptămâna, o săptămână în care nimeni n-a dat de Adrian și asta doar din vina mea. I-am închis ușa în nas când era vulnerabil, l-am aruncat la pământ când avea nevoie de mine ca să-l ridic. El în schimb mi-a fost mereu alături într-un fel sau altul, singura lui abatere fiind că a plecat după seara aceea. Dar n-am putut gândi asta, n-am putut să analizez pentru că am fost rănită la rându-mi și încă cum! Am lăsat îndoiala să mă otrăvească și n-am mai putut vedea adevărul în ochii săi. N-am putut vedea strigătul de ajutor din privirea lui pentru că eram ocupată să-l blamez. Când mă gândesc că oamenii spun că dragostea te face să uiți trecutul, realizez că este o aberație. Nu te face să-l uiți, doar îl ascunde într-o parte întunecată a minții ca mai apoi să te atace fără milă cu nesiguranța pe care o oferă trecutul său.

          — Tot nimic? o întreb pe Oana care încearcă să obțină informații de la Laurențiu.

          Dă dezaprobator din cap, iar eu oftez. Îmi acopăr chipul cu mâinile, expirând zgomotos. Trebuie să-l găsesc pentru a-l trezi din starea în care a intrat. Încerc să mă gândesc la toate locurile în care ar putea fi și doar imagini cu baruri mi se redau. Mă ridic de pe fotoliu, apucându-mi haina și căciula.

         — Emma, ce faci? Unde pleci?

         — Îl voi găsi chiar și dacă este ultimul lucru pe care-l fac, Oana. Nu pot să stau aici și să aștept, simt că înnebunesc.

        — Și ai de gând să mergi prin gerul ăsta? Nici măcar nu știm dacă e în oraș! Haide, te rog, stai jos și liniștește-te.

         O privesc neimpresionată de monologul ei și îmi pun fularul sub privirile ei tăioase.

         — N-am să stau și știi de ce? Eu îl cunosc cel mai bine dintre voi toți și știu că e în stare să facă o nebunie cu fiecare minut pierdut de noi.

        — Te comporți ridicol! se răstește pe un ton exasperat.

        — Foarte bine atunci! Ai grijă, sună-mă când știi ceva, spun apoi ies pe ușă.

        Fac față gerului până la mașină, iar apoi pornesc spre cele mai vizitate baruri.  Ajung în dreptul primului și cobor, intrând rapid în local. Scanez încăperea, dar nimeni de aici n-are ochii săi albaștri. Suspin în timp ce toți mă privesc confuzi, apoi ies, mergând spre a doua destinație. Evident că tot un eșec a fost și a doua, și a treia chiar și a patra încercare, rămânând doar barul lui Raul de verificat. Intru cu o ultimă speranță și privesc în jurul meu, dar nu este nici aici. Pufnesc iritată, zici că a intrat în pământ! Merg nervoasă la bar și mă așez în locul meu în timp ce Raul mă privește curios.

         — O seară grea? întreabă, iar eu oftez din nou.

        — Nici n-ai idee! Auzi, nu l-ai văzut pe Adrian?

        — Deci despre asta era vorba! Nu, nu l-am văzut de câteva zile. Îmi pare rău.

        Suspin din nou, apoi dau aprobator din cap pentru a-i arăta că am înțeles.

        — Adu-mi un pahar de apă, te rog.

        Nu durează mult, iar paharul cu apă se arată în fața mea. Îl apuc și beau câteva înghițituri din conținut. Tot frigul și plimbatul m-au deshidratat. Îmi simt telefonul bâzâind în buzunar și-l apuc, răspunzând imediat când văd numele Oanei pe ecran.

         — Spune-mi că l-ați găsit! 

         — L-am găsit! S-a întors acasă, dar din ce mi-a spus Laur, a băut, rostește, iar eu îmi închid ochii, expirând ușurată.

         — Bine, atât voiam să știu. Mulțumesc, Oana! îmi exprim gratitudinea, auzind suspinul de la celălalt capăt.

        — Pentru Dumnezeu, Emma! N-ai de ce să-mi mulțumești, ți-am mai zis asta e treaba mea de prietenă! Acum închid, ai grijă, te rog! spune, apoi legătura se taie.

         Îmi apuc rapid căciula pe care am dat-o jos și mă grăbesc spre mașină. Pornesc spre casa lor și ajung în mai puțin de zece minute. Mă opresc în fața ușii și mă pregătesc psihic pentru ce va urma, nu trebuie să fii un geniu ca să-ți dai seama că va fi dificil să comunic cu el. Apăs soneria, iar de data asta Laur îmi răspunde, invitându-mă înăuntru. Îmi dau haina jos, urmată de căciulă și fular, apoi mă descalț.

        — Unde e? îl întreb cât timp el se pregătea să plece.

        — În sufragerie, spune, iar eu dau să plec, dar mă prinde de braț. Ai grijă, Emma, este irascibil. Cred că este o problemă de la el de acasă, mă avertizează, iar eu dau aprobator din cap, privindu-l cum pleacă apoi.

         Înaintez cu pași mici spre sufragerie și mă blochez când îl văd. Stă cu fața spre șemineu, fiind total prins în gândurile sale. Atât de prins încât nici măcar n-a sesizat prezența mea. Înghit în sec apoi îmi îndrept poziția, încercând să rămân stăpână pe sine, dar liniștea asta e atât de grea încât simt că-mi taie respirația.

          — Adrian, rostesc, iar el se întoarce surprins în direcția mea.

          — Ce cauți aici? întreabă și-mi pot da seama de pe expresia feței sale că încă este nervos pe ceea ce am spus atunci. Are tot dreptul să fie.

          — Ce se întâmplă cu tine? De ce ai dispărut așa?

          — Ce-ți pasă ție?

          Îl privesc surprinsă, nu mă așteptam să mă întrebe asemenea stupiditate.

         — Nici măcar nu te gândi să duci discuția în direcția aceea! îl avertizez, iar el începe să râdă.

         Nu știu cum să reacționez, este atât de ciudat. Atât de schimbat. Știe că sunt în dezavantaj de aceea se și distrează de minune, am ajuns în situația în care era el.

          — În ce direcție, Emma? N-ai spus că ai trecut peste, n-ai spus ca nu te mai interesează ce spun?

          — Adrian! Știi adevărul la fel de bine ca și mine, nu mă răni doar pentru a-ți vărsa nervii.

        — Îl știu bine, tocmai. Ai prefera să mori decât să mă iubești din nou, acum ce naiba cauți aici? Ai venit să răsucești mai mult cuțitul în rană?

        — Încetează!

        Mă apropii de el, încercând să ascund faptul că am lacrimi în ochi. Și nu e vina a ceea ce a spus el, faptul că l-am adus în această stare doare. Își îndreaptă privirea în ochii mei și acum pot vedea toata suferința pe care a încercat din răsputeri să mi-o arate. El nu a mințit, el nu m-a abandonat. Ochii lui îmi spun toate astea. Întrerupe contactul vizual, întorcându-se spre șemineu, ținând paharul cu whisky în mână.

         — Pleacă, Emma.

         Îmi închid ochii, inspirând zgomotos. Așa s-a simțit și el? Cum aș putea să plec și să-l las în starea asta?

        — Nu voi pleca. Nu voi pleca până nu-mi vei spune ce s-a întâmplat.

         Pot vedea cum strânge paharul în mână și-și încleștează maxilarul. Este mai grav decât îmi imaginam.

        — Adrian..., spun, încercând să-l prind de braț, dar se trage. Adrian, uită-te la mine! insist, iar de data asta îi cuprind chipul cu palmele.

         Îi analizez ochii și-mi pot da seama că-l deranjează insistența mea. Îl deranjează tot ce are legătură cu mine, dar continuă să mă pătrundă cu privirea până în adâncul sufletului.

        — Îmi pasă de tot ce are legătură cu tine! Nu-mi zice să plec cât timp ești în starea asta că n-am s-o fac. Nu-mi pasă că nu-ți place, nu-mi pasă că mă urăști, așadar povestește-mi. Am să te ascult și am să cred orice cuvânt, îți promit!

         Imediat ce termin de spus pot vedea cum ochii lui se luminează, asta trezind o bucurie în mine de care habar n-aveam că există.

        — Nu te urăsc, Emma. Deși aș vrea s-o fac, nu pot. Și mă pot minți pe mine cât și pe ceilalți că o fac, dar în secunda când te văd, îți văd ochii, totul se duce. Rămâi doar tu. Tu ești cea care reușește să mă rupă si să mă readucă la realitate.

        Respirația mi se taie când observ focul din ochii săi. Zâmbesc, mângâindu-i obrajii.

        — Dar știi care e defectul tău? Ești egoistă, iar pentru asta n-am să te iert oricât de tare m-ar durea.

         Zâmbetul îmi piere și mă îndepărtez de el. Rămân blocată cât timp inima mea accelerează, iar o lacrimă mi se strecoară printre gene, traversând obrazul sub privirea lui.

         — Mi-am călcat pe orgoliu ca să vin aici. Mi-am călcat în picioare rațiunea doar pentru a te vedea bine. Cum poți să-mi spui că sunt egoistă?

        — Da, dar n-ai făcut-o pentru mine. Ai făcut-o pentru că te simți vinovată,  ai făcut-o pentru conștiința ta!

         Rămân fără cuvinte, dar nu pentru că are dreptate ci pentru că el chiar crede asta despre mine. Într-adevăr, am crezut și eu același lucru, dar mi-am dat seama că era complet greșit când am pășit în casa asta. N-am făcut-o pentru conștiința mea, am făcut-o pentru că el încă este omul pe care-l iubesc, deși în momentul ăsta urăsc lucrul acesta. Îmi presez buzele una de cealaltă, apoi îmi șterg lacrimile ce au curs. Îl privesc încă o dată, urmând să păseșc spre ușă. Mă apropii de clanță și realizez că dacă plec acum, îi voi confirma tâmpenia pe care o crede. Mă dezbrac din nou de haină apoi mă întorc înapoi în sufragerie, așezându-mă în canapea.

      — Ce crezi că faci?

      Spune când observă că-mi torn la rându-mi whisky într-un pahar.

      — Nu vezi? Beau.

       Se încruntă cât timp eu iau câteva înghițituri și mă strâmb din cauza gustului prea puternic.

       — Te comporți copilărește! Nu mai bea! spune, încercând să-mi ia paharul, dar mă feresc.

       — Spune-mi ce ai pățit.

      — Serios? Asta e metoda ta minune de a mă face să vorbesc? Șantajul?

      — Altă cale nu-mi lași!

      — Oprește-te! rostește, apoi încearcă să-mi ia din nou paharul când observă că beau, dar reușesc să-l păstrez.

       Încep să râd când îl văd că se enervează, iar el când mă aude mi se alătură.

       — Nu ți-e frică?

      — De ce mi-ar fi frică?

      — Că dacă te vei îmbăta vei sări pe mine ca la petrecerea de Halloween.

      Încep să râd și mai puternic cât timp el mă privește curios.

      — Nu trebuie să mă îmbăt ca să simt să fac asta, spun, iar el își ridică sprâncenele amuzat.

      — Ăsta e un răspuns sau o invitație?

      — Un răspuns. Vezi tu, deși simt să fac asta, știu să mă abțin.

       Se așază lângă mine, privindu-mă intens.
   
       — Serios? rostește fiind atât de aproape de mine încât un fior îmi traversează întreg corpul.

        Mă întorc spre el în timp ce în mintea mea încerc să găsesc orice motiv ca să-l găsesc repulsiv. Dar mintea mi se eliberează complet, pierzându-mă în ochii lui cu fiecare centimetru în care se apropie de fața mea. Respirația lui se extinde pe tot chipul meu, iar mirosul de tutun amestecat cu whisky îmi acaparează simțurile. Îmi îngreunează respirația aerul plin de tensiune pe care l-a creat, atât de rău încât simt nevoia să răsuflu pe gură. Începe să zâmbească la propria operă de artă, apropiindu-se și mai mult. Atât de mult că îmi atinge vârful nasului cu al său. Îl privesc derutată și instigată cât timp el continuă să-și arate zâmbetul de milioane. Mă privește cu o intensitate necunoscută, analizând parcă toate părțile irisului meu.

          — Nu se va termina bine, spun, dar el n-are nicio reacție.

         — Nu, Emma. E imprevizibil, iar tot ce este imprevizibil merită trăit.

        Rămân fără cuvinte, nu știu ce aș putea să-i spun ca să-l contrazic. Își dă seamă că sunt total pierdută și-mi mângâie obrazul, încercând să-mi readucă confortul. Mă trage spre el, iar eu îmi așez capul pe pieptul său cât timp el mă înconjoară cu brațele sale. Îmi închid ochii, inhalând mirosul parfumului său, iar în sfârșit, după tot acest timp, mă liniștesc. Au fost niște săptămâni grele, atât de grele încât am simțit că acela mi-e sfârșitul. Cel mai groaznic lucru care mi s-a putut întâmpla a fost să-mi pierd controlul, gândul că înnebunesc și nu pot face nimic mi-a tăiat răsuflarea. Dar acum totul s-a estompat, eliberându-mă de toți demonii de care m-am chinuit să fug fără reușită.

        — Te rog, nu te mai îndoi niciodată de sentimentele mele pentru tine, rostește, făcându-mă să zâmbesc.

       — Nu poți bea de două ori din aceeași otravă, Adrian.

       Mă privește confuz, iar eu suspin, așezându-mă mai bine.

       — Am băut otrava îndoieli și aproape am murit. Dacă nu aș fi venit azi aici, aș fi murit pe dinăuntru, iar asta e cel mai îngrozitor lucru pe care îl poate păți o persoană.

        Ascultă cu atenție apoi mă strânge mai tare în brațele sale.

       — Nu te voi lăsa să mori, spune, apoi îmi sărută creștetul. De acum, când vei rămâne fără respirație, ia-o pe a mea, continuă, iar eu îmi ridic privirea surprinsă.

        Îl privesc câteva momente și realizez cât de greșit l-am judecat pentru că văd sinceritatea în ochii săi. Îi cuprind chipul cu mâinile, apoi îl sărut, trezind focul ce tocmai voia să se stingă. Mă trage peste el cât timp eu mă las pradă intensității sentimentelor dintre noi. Îmi apucă bluza, dând-o jos după ce-l ajut, urmând s-o arunce în apropierea noastră. Îmi atinge spatele cu degetele sale, trasând un traseu imaginar special ca să mă facă să tresar. Întrerupe sărutul doar pentru a se înfrupta din gâtul meu. Scot un mic geamăt, făcându-l să mă privească câteva secunde ca apoi să se întoarcă la buzele mele doar câteva momente căci mă îndeamnă să mă ridic. Îl privesc dezorientată, cât timp el își întinde mâna.

         — Nu aici. Vino cu mine, rostește, iar eu dau aprobator din cap ca mai apoi să-mi așez mâna într-a sa.

         Mă conduce până în dormitorul său, iar respirația mi se taie. Momentul când am văzut camera asta pentru prima oară îmi revine în minte, dar el nu mă lasă să devin victima gândurilor mele din nou. Își zdrobește buzele de ale mele doar pentru a mă ameți și să nu simt contactul cu salteaua rece atât de rău. Preia controlul, iar tot ce-mi rămâne de făcut este să mă las în mâinile lui și să scap total de prejudecăți.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

2511 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!