— Emma, te rog, mănâncă ceva! spune Oana pe un ton rugător, dar mie nu mi-e foame.

          Trei zile de când l-am văzut ultima oară, iar eu sunt în aceeași stare și știu că va fi iadul meu când voi fi nevoită să merg la facultate. Nu vreau să-l văd, mă doare. Ochii în care căutam adevărul de fiecare dată s-au dovedit plini de minciuni. Vocea care mă făcea să-l ascult, să-l înțeleg și să fiu în continuare lângă el s-a dovedit a fi mai înșelătoare decât însuși Diavolul. Până și respirația lui îmi face rău! De fiecare dată când el respiră, eu rămân fără aer. Dar voi reuși să scap, voi reuși să-l uit. A venit în viața mea ca un cutremur și a distrus tot, dar cât timp numele meu e Emma Tudor nu voi rămâne în ruinele lăsate în urmă.

          — Nu mi-e foame, Oana, spun, privind pe geamul din sufragerie.

          Am crezut că iarna aceasta nu vom mai avea zăpadă, dar peisajul alb din fața mea mă contrazice. Totul a înghețat și a fost acoperit de un strat gros de zăpadă. Însă cea mai bună parte este că a rămas neatinsă, nici măcar o urmă de pantof nu este vizibilă, iar asta mă bucură cel mai mult pentru că atunci când intervin oamenii totul se strică. Specia noastră a fost creată să strice tot ce este frumos de la natură până la simțiri. Am distrus natura, apoi am comercializat iubirea. Am poluat mările și oceanele, apoi am pus pe piedestal manipularea și ura. Am creat o lume dezechilibrată și o societate căreia îi este frică să simtă, să spună ce gândește cu adevărat și să acționeze după ce le dictează inima. Am distrus visuri și suflete. Am creat un sistem toxic pentru toată lumea, un sistem care este imposibil de oprit oricât am încerca pentru că întotdeauna vor exista oameni ca Adrian care calcă în picioare orice doar pentru a-și atinge scopul.

          — Scutește-mă, Emma! Dacă crezi că dacă te înfometezi se va rezolva ceva, greșești amarnic. El probabil e cu alta, trăindu-și viața liniștit în continuare, iar tu stai aici, suferind după un om căruia nu-i pasă de tine! Trezește-te la realitate odată, Emma! ascult fiecare cuvânt al ei cu atenție și respirația mi se taie. Ea are dreptate.

         — Doamne! N-am vrut să sune așa, nu plânge! o aud, apoi vine spre mine, luându-mă în brațe. Îmi pare rău, îmi pare rău, se repetă printre suspinele mele.

         Ea spune că-i pare rău, dar eu știu că n-are de ce. A spus adevărul, nu pot să fiu supărată pe adevăr, dar asta nu înseamnă că nu doare. Oricât aș încerca să mă oblig să nu mă mai afecteze, nu pot. Nu pot fi puternică la fel cum este și mama mea, ea întotdeauna a trecut cu capul sus prin toate problemele, iar eu simt că mă zbat ca un pește pe uscat. Nici măcar n-am idee cum ar trebui să fac față situației, este pentru prima oară când mi s-a întâmplat așa ceva. Sunt luată prin surprindere de toate sentimentele care-mi iau prin asalt mintea și sufletul. Mă fac să vreau să plâng, să urlu, să sparg tot ce-mi stă în cale, iar în final să cad epuizată la podea. Epuizată, dar eliberată de toată ura față de sine, de judecarea aspră pe care mi-o ofer și de toată furia pe care o simt atât pentru mine, cât și pentru Adrian.

          — Este în regulă, Oana. Am să merg în camera mea acum, rostesc după ce mă calmez, iar ea aprobă tăcută.

          Intru în camera mea și închid ochii în speranța că tot ce s-a întâmplat aici nu mă va ataca, dar totul e atât de recent. Râsul lui îmi acaparează timpanele de parcă ar fi aici, în timp ce cuvintele lui îmi invadează mintea:

          „Pentru că țin la tine, Emma", „Simți ce simt și eu, Emma?", „Am fost întotdeauna sincer cu tine", „Da, dar mi-am promis că nu mă voi mai juca cu sentimentele fetelor",  „Uite că-mi pasă!", „N-aș face absolut nimic ca să te rănesc", „Nu vreau să plec, vreau să rămân aici", „Inima mea bate așa doar în jurul tău", „Nu puteam să te las singură", „Dacă nu deschizi ușa, intru pe geam",  „Te ador, Em, îmi pare rău că nu vezi asta", „Nu ți-aș întoarce niciodată spatele!", „Ai încredere în mine, Emma", „Cred că te iubesc cu adevărat".

         — La dracu' cu toate cuvintele tale! mă răstesc, aruncând cu fiecare lucru pe care l-a atins. La dracu' cu tot teatrul tău! continui, vărsându-mi toată furia pe obiectele din cameră. Te urăsc, te urăsc, te urăsc! spun, rupând fiecare imagine cu chipul său. Ești un mincinos, un monstru! De ce n-am văzut, de ce? rostesc cu greu din cauza lipsei de aer.

           Mă așez pe podea, privind dezastrul din jurul meu în timp ce respir sacadat. Continui să analizez tot din jurul meu și-mi vine greu să cred că eu am putut să fac asta. Chiar atâta mânie se ascundea în mine?

          — Emma? Dumnezeule! exclamă Oana uimită și îngrijorată în același timp. Își duce mâna la gură, apoi privește urât în dreapta ei.

          Îi întâlnesc ochii albaștri și rămân împietrită, ce caută aici? Intră fără teamă în cameră, apoi închide încet ușa în fața Oanei. Ar trebui să-l opresc și să-l dau afară, dar nu mai am puterea necesară. Pășește printre lucrurile zdrobite, privindu-le cu atenție pe fiecare în parte. Se așează în dreptul meu, adunând pozele rupte, încercând să le lipească la loc, zâmbind. Îl privesc confuză și cu lacrimile uscate pe chip, în timp ce el îmi arată fotografiile pe care se străduia să le mențină intacte.

         — Uite aici, la petrecerea de Halloween, eram atât de fericiți. Mă rog, tu erai mai mult beată, spune amuzat, iar eu îl privesc șocată. A înnebunit? Asta de la club, ne-am distrat de minune. Mă rog, de data asta eu eram mai mult beat, iar tu erai cu papagalul ăla, spune amuzat, făcându-mă să pufnesc amuzată. Iar aici de ziua mea, totul a fost perfect, zâmbetul nostru spune totul, continuă, iar zâmbetul îmi piere. De ce face asta? Iar asta e preferata mea, de Crăciun, când am împodobit bradul și am căzut ca doi idioți, povestește apoi râde, dar se oprește când îmi întâlnește privirea. De ce ai vrut să distrugi toate amintirile astea frumoase? întreabă, iar eu rămân blocată. În fine, varianta fizică căci ele vor rămâne întotdeauna în mintea ta. De ce îți faci asta singură, Emma?

           —  Pleacă, spun în timp ce-l privesc direct în ochi.

          — N-am să plec, mărturisește hotărât.

         Mă ridic, privindu-l cu atenție. Nu pot să cred cât tupeu are, nu pot să cred că face asta după atât timp. Unde a fost acum opt zile? Acum totul e pierdut, n-am să mai fac greșeala de a-l crede din nou. Își ridică capul din pământ, privindu-mă cu atenție la rându-și.

          — Pleacă! ridic tonul, dar el nu are nicio reacție.

         — N-am să plec, Emma. N-am să te las singură, spune, făcându-mă să râd nervoasă.

        — La dracu' cu asta! spun, apoi încerc să-l ridic de la podea, trăgându-l de braț, dar nu se mișcă nici măcar un centimetru. Cine te crezi? continui după ce renunț la ideea mea principală de a-l da afară pe ușă de una singură.

         Se ridică de la podea, fiind atât de aproape de mine încât îmi taie respirația. Mă urăsc că are puterea asta asupra mea, iar pe el îl urăsc că știe asta. De fapt, îl urăsc din prea multe motive, atât de multe încât nici nu le pot enumera. Îmi îngustez ochii și-mi dau seama că dacă mai stă mult în fața ochilor mei sunt în stare să-l omor.

         — Spune tot ce-ți vine la gură, Emma. Merit asta.

        — N-am niciun cuvânt să-ți spun! Dispari odată!

       — Am auzit tot ce ai spus înainte să intru în cameră, Emma. Nu pot să cred că gândești asta despre mine, spune pe un ton dezamăgit, iar eu simt cum sângele începe să-mi fiarbă în vene.

        — Ce ar trebui să zic despre omul care m-a abandonat? întreb iritată, privind cum ochii săi se întunecă. Hai, zi-mi! 

         — Nu spune asta, încetează, rostește și știu că este pe cale să-și piardă controlul, dar nu-mi mai pasă.

        — Omul care a bătut o persoană că a spus că mă va arunca ca pe o cârpă, iar după a făcut același lucru.

        — Încetează! se răstește la mine, făcându-mă să înghit în sec.

        — Care a fost problema, Adrian? Ai vrut s-o faci tu primul și ai scăpat de concurență? spun, iar chipul lui se întunecă cu totul.

        — Am spus să încetezi! strigă apoi dărâmă singurele obiecte ce mai rămaseră intacte de pe dulap. Tresar, apoi îl privesc temătoare cum își pierde complet controlul. La naiba, niciodată nu asculți, niciodată nu încetezi! strigă apoi vine spre mine, iar eu mă dau câțiva pași mai în spate. Nu vezi că sufăr la fel ca tine? Nu vezi că ard? Nu vezi durerea din ochii mei? se răstește, gesticulând cu mâinile în aer.

          Habar n-am ce aș mai putea spune, nu l-am văzut niciodată în stadiul ăsta. Încerc să spun ceva, dar nodul ce tocmai mi s-a pus în gât nu mă lasă. Gheața din ochii săi, mă paralizează, așadar tot ce-mi rămâne de făcut este să mă uit la el.

          — Nu-ți fie frică de mine, Emma. Nu ți-aș face nimic rău, spune după ce se calmează, dar nu cred niciun cuvânt venit din partea lui.

          — Îmi poți face un rău mai mare decât cel pe care l-ai făcut deja? întreb, iar el își închide ochii, expirând zgomotos.

         — Te rog, taci, zice cu ultima fărâmă de răbdare rămasă.

         Aprob tăcută, apoi îmi presez buzele una de cealaltă sub ochii lui care mă analizează atent.

         — Am doar o întrebare: Cum credeai ca vei putea uita, Emma?

         Îmi ridic privirea surprinsă, nici măcar nu aveam un plan în minte. M-am lăsat ghidată de emoții, emoții ce au ghidat la dezastrul acesta.

        — La fel cum ai uitat tu, spun doar pentru a-l enerva.

       — Eu n-am putut uita nimic și nici n-am vrut. Nicio secundă nu mi-a trecut prin minte asta. Dar, știi ceva? Vrei să vezi cum voi uita eu? întreabă sugestiv, iar eu mă încrunt, știind deja ce urmează.

       — Nu, Adrian, nu fa.., încerc să spun, dar el mă sărută.

       Încerc să-l împing, dar n-am cum. Este prea puternic pentru mine, iar acum este prea încăpățânat pentru a mă asculta. Retrăiesc senzațiile provocate doar din vina lui, dar nu-l voi lăsa să mă dezarmeze acum. Nu după tot ce a făcut. Reușesc să mă trag și merg în colțul opus al camerei în timp ce el mă privește șocat.

         — Nu totul se rezolvă așa, Adrian! M-ai pierdut din secunda în care ai ieșit pe ușa aia acum opt zile! Ieși afară acum! mă răstesc, iar după ce asimilează câteva momente tot ce am zis, mă ascultă într-un sfârșit.

         — Nu te-am abandonat niciodată, Emma, spune apoi pleacă.

       Asta ce ar mai trebui să însemne? Crede că dacă spune asta va ajuta la ceva? În niciun caz! Ar trebui să fiu o idioată pentru a mă încrede din nou în cuvintele sale.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

De acum voi posta în fiecare marți și vineri!

1964 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!