O admir pe Oana care dormea dusă chiar și după ora prânzului și încerc să nu râd. Deși e blondă și ar putea avea toate calitățile unei prințese, nu este frumoasa adormită. Îmi aranjez puloverul, apoi oftez. Ce ar trebui să fac? Am făcut tot ce se poate face până la ora asta: am citit cursurile, am spălat vasele și acum după ce m-am plictisit și de telefon, chiar nu mai am ce face.

          Mă pun pe vine, apoi o mișc ușor pe Oana în speranța că se va trezi, dar blonda se încăpățânează să doarmă. Îmi îngustez ochii, ea chiar vrea să aplic metoda rea. Mă ridic, ducându-mă țintă spre bucătărie de unde apuc primul pahar pe care îl umplu doar cu apă rece. Mă întorc, iar după ce zâmbesc diavolește, arunc tot conținutul paharului pe fața ei. Se ridică brusc, respirând sacadat, apoi își atinge șuvițele de păr umede. Îmi aruncă o privire urâtă în timp ce eu o privesc satisfăcută. Asta se întâmplă când abuzezi de răbdarea unui om.

           — Emma, ce naiba e în neregulă cu tine? spune nervoasă, apoi se ridică de pe canapea, căutând un prosop.

          — O viață ai și pe aia o dormi! îmi spun frustrarea cât timp ea încearcă cu disperare să-și usuce părul.

          Refuză să-mi comunice ceea ce gândește, dar sunt sigură că are doar cuvinte minunate la adresa mea. Își caută hainele de schimb, urmând să meargă în baie.  E clar, n-o voi mai vedea pentru cel puțin o oră. Aud soneria și fruntea mi se încrețește, cine poate fi? Merg rapid spre ușă cu speranța că este Adrian căci n-am mai auzit nimic de el, dar chipul lui Laurențiu se arată, iar speranțele mele mor odată cu intrarea lui în casă.

          — Hei, Emma. Am venit pentru Oana, unde este? întreabă mai politicos decât niciodată. Ce e cu el?

          — Vei aștepta ceva, este în baie. Auzi, dar ce ai pățit? întreb cu gândul că se va întâmpla o minune și voi scoate ceva de la el, dar el e Laur, iar Laur când promite să ascundă ceva, merge cu secretul în mormânt. 

          Sună sinistru, dar așa este. În toți acești patru ani, n-a avut niciun scandal pe motivul trădării. Ba chiar, a fost declarat că este cel mai de încredere om din facultate.  Dar eu nu l-am văzut mereu așa pentru că este prieten cu Adrian. De aceea n-am apelat niciodată la ajutorul lui căci știam că Adrian va afla, el mereu află. Ei doi se completează: Laur nu spune nimic, iar Adrian poate să scoată orice de la cineva. Desigur, nu mulți cunosc asta căci dacă ar ști titlul lui Laur ar zbura într-o secundă. Nimeni nu te va ajuta dacă are ceva de pierdut decât dacă te iubește cu adevărat, iar iubirea adevărată este tot mai rară în zilele noastre. Nici eu nu cred că aș putea  să mă sacrific deoarece orice sacrificiu aduce suferință și nu sunt sigură că va rămâne cineva să mă ajute să trec peste, nici măcar persoana pentru care m-am sacrificat. Toată viața mea am fugit de suferință, n-am să mă arunc singură în ea.

           — N-am pățit nimic, cred că tu ești cea care are ceva, remarcă, trezindu-mă din transă. E vorba de Adrian, nu-i așa? 

          — Unde e? îl întreb direct, luându-l prin surprindere.

          — E la bar, ne așteaptă. Mai bine zis, te așteaptă, spune, iar ochii mei se măresc. Mă așteaptă?

          — De ce nu mi-ai zis până acum? întreb în timp ce-mi apuc grăbită geaca.

         — Stai, a zis să... Emma! încearcă să spună ceva, dar eu deja am ieșit pe ușă.

          Îl văd în oglinda retrovizoare că a ieșit panicat pe ușă pentru a mă opri, dar e prea târziu. Apăs accelerația, iar în câteva minute ajung la bar. Merg spre ușa barului, însă mă opresc când aud un zgomot de pe aleea alăturată. Privesc felinarul și realizez că n-ar trebui să mă duc acolo singură și mai ales noaptea. Îmi îndrept mâna spre clanță, dar când aud un țipăt înfundat merg direct spre sursa sunetului. O străduță atât de slab luminată și pustie de obicei, e cunoscută pentru multele bătăi și jafuri ce au avut loc aici, chiar și agresiuni sexuale. Îmi dau seama într-o secundă că am făcut cea mai mare prostie, eu n-am ce căuta aici, dar acum e prea târziu să dau înapoi. Pășesc cât de silențios pot pentru a nu mă auzi posibili atacatori, iar când ajung în capăt realizez că este doar un om la pământ. Fac un pas spre el, dar rămân blocată când simt un metal rece pe ceafa mea.

           — Ridică mâinile, acum! îi aud tonul aspru și îi urmez indicațiile, nu e momentul să fac mofturi. Cine ești? Cine te-a trimis aici? întreabă răspicat cât să acopere sunetul inimii mele care a început să bată necontrolată. Încerc să mă mențin calmă, dar mâinile încep să-mi tremure când îl simt că se apropie și mai mult de mine. Răspunde! se răstește, iar eu îmi închid ochii când emoțiile preiau controlul.

           — Nimeni! Nu m-a trimis nimeni, n-am văzut nimic. Lasă-mă să plec, te rog, spun cu greu, iar râsul lui umple liniștea din jurul nostru.

           — Cine ești? Nu mă face să repet din nou, spune, presând mai tare pistolul de ceafa mea.

          Realizez că lacrimile deja mi-au ocupat obrajii, în timp ce corpul meu își pierde controlul. Nu-mi mai simt picioarele, așadar nici dacă aș vrea să fug n-aș putea.

          — Emma Tudor! Te rog, voi pleca și nu voi spune nimic, rostesc panicată, iar el își îndepărtează pistolul de pe ceafa mea.

            Respir ușurată, dar rămân la fel de paralizată când îl văd în fața mea. Dacă i-aș vedea chipul sigur nu m-ar lăsa în viață, așa că-mi feresc privirea. Vine atât de aproape de mine pentru a mă vedea mai bine și rămân fără aer.

           — Nu, nu, nu... privește-mă, rostește apoi mă forțează să-l privesc.

           Privesc neputincioasă verdele ochilor lui, nu este un om oarecare care s-a gândit să se bată cu cineva. Este un om cu experiență în așa ceva și poți vedea asta doar din privirea lui, chipul lui inexpresiv mă face să-mi dau seama că este mort pe dinăuntru, iar acest tip de oameni sunt cei mai periculoși.

           — Emma, îngenunchează, spune cu un calm neobișnuit, iar eu rămân blocată.

          — Poftim? întreb fiind vizibil confuză și speriată, ce are de gând să facă?

          — Îngenunchează! se răstește, făcându-mă să tresar. 

         Îi ascult ordinul și îngenunchez, păstrându-mi privirea în pământ. Nu pot să cred că se întâmplă asta, nu pot să cred că voi muri în felul acesta. Îmi ridic privirea încet, analizând individul de pe jos și exclam când realizez că este chiar Ionuț. L-a omorât? Cine e omul ăsta?

         — Acum privește-mă, îl aud, dar de data asta refuz să-l ascult. Oricum planul lui este să mă ucidă și n-am să mor umilită. Privește-mă! se răstește, apoi îmi lipește pistolul de frunte. Ești sigură că te mai faci că nu mă auzi? întreabă, iar eu îmi închid ochii, acceptându-mi soarta.

          — Hei, las-o! îi aud glasul lui Adrian și îmi deschid ochii. E cu mine, las-o pe ea! continuă, iar cel din fața mea îl ascultă, îndepărtându-se de mine.

          — Trebuia să-mi zici de la început că va veni și iubita ta.

          — Nu trebuia să vină aici, dar nu știu cum reușește de pică la mijloc mereu, spune apoi mă privește nervos. Cât tupeu are băiatul ăsta în el! Haide, Em, ridică-te, continuă întinzându-și mâna spre mine, dar mă ridic fără ajutorul lui, urmând să plec chiar dacă aud strigătele lui în spatele meu.

           Acesta era planul lui magic? Să pună un nenorocit să-l omoare pe Ionuț? Dumnezeule! Mă rezem cu mâinile de mașină, luând guri mari de aer căci pentru jumătate de oră am simțit că mă sufoc. Puteam să mor și e doar vina lui! Îmi șterg lacrimile apoi urc la volan, mergând cât de rapid pot înapoi acasă. 

           Opresc motorul și cum cobor îl văd cum stă așezat pe treptele din fața casei mele. Oftez, nu schimbă nimic ceea ce face el acum. Încrederea mea în el aproape mi-a adus moartea și asta doar pentru că a refuzat să-mi spună și mie ce plănuiește. Secretele lui sunt letale pentru mine. Vreau să trec pe lângă el și să intru în casă, dar mă oprește, ținându-mă de braț.

          — Ascultă-mă, spune serios, dar n-am nevoie de explicații. Cel puțin, nu mai este acum nevoie de ele.

           — Tu să mă lași în pace!  Puteam să mor! mă răstesc, abținându-mă să nu plâng. 

          — Emma, îmi pare rău... n-am știut că vei fi acolo, nici măcar nu știu ce căutai acolo. Te rog, liniștește-te și ai încredere în mine. Nu face asta, știi ce simt pentru tine, știi că te iubesc.

          Îl ascult, dar aleg să nu-i răspund cu nimic. Dau dezaprobator din cap apoi merg spre ușă. Mă întorc cu fața spre el înainte să intru în casă.

          — Ești un om periculos, ești un monstru la fel ca ăla. Poate eu am reușit să supraviețuiesc, dar Ionuț nu. Ești un criminal! Nu vreau să te mai văd, s-a terminat! spun cu greu, apoi intru în casă și închid rapid ușa.

           Îmi rezem capul de ușă, dând frâu liber tuturor lacrimilor. Ar fi trebuit să ascult de mine cea din trecut, dacă aș fi ascultat n-aș fi aici, în starea asta. Toate imaginile din seara asta mi se derulează din nou în fața ochilor, făcându-mă să mă prăbușesc la podea. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu-l oprea el? Doar întrebarea asta mă macină, iar teama pe care o simt acum n-am simțit-o niciodată. Mi-e frică de omul ăla și mi-e frică de Adrian. Dacă mă va urî și pe mine la fel încât să pună pe cineva să-mi facă același lucru. Dacă voi păți același lucru pentru că știu și am văzut prea multe. Refuz să mai las să mi se întâmple așa ceva, prefer să stau închisă în casă decât să cred că e cineva pe urmele mele.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

N-am postat vinerea trecută pentru că am fost plecată din oraș, îmi pare rău!

1766 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!