Cum termină profesoara să-și strângă lucrurile și să părăsească sala, mă ridic din bancă, mergând direct în curte. O caut pe Oana cu privirea, dar îl observ doar pe Laurențiu. Merg lângă el pentru că știu că dacă el este aici și Oana va apărea în orice moment.

          — Vai, dar ce apariție! exclamă, iar eu îmi rotesc ochii. Se vede că e cel mai bun prieten al lui Adrian și cu asta am spus tot.

          — Trădătorule! exclam la rându-mi, privindu-i curiozitatea din ochi.

          — Ce am făcut? 

          — Crezi că am să uit vreodată cum m-ai păcălit să stau cu tine până a ajuns Adrian în ziua aia? întreb, iar rânjetul lui doar îmi  confirmă că nu are niciun regret.

          — Totul a meritat, într-o zi voi fi la nunta voastră și vei fi nevoită să-mi dai dreptate, spune, iar eu strâmb din nas. Ce bazaconii spune acolo?

          — Mai bine mă arunc de pe un pod decât să mă căsătoresc cu Adrian, zic hotărâtă, privind amuzamentul de pe fața lui.

          — Asta a durut, îi aud vocea în spatele meu și înjur în gând. Cum apare mereu așa?

          Ajunge în dreptul meu, apoi își scoate o țigară din pachet sub privirile mele tăioase. Urăsc când fumează lângă mine, dar o face special să mă enerveze. Îmi încrucișez brațele la piept, privindu-l din cap până în picioare, încercând să mă conving că nu merită să fac închisoare pentru crimă din vina lui.

          — Nu mai sta încruntată, iubire. Vrei să faci riduri de expresie înainte de patruzeci de ani? spune, iar eu îmi mijesc ochii.

          — Mă gândesc doar, spun, iar el mă privește curios.

          — Ce gânduri sunt în mintea ta? Împărtășește-le cu noi.

          — Mă gândeam cum vei mai avea rânjetul ăla arogant pe față după ce îți voi apuca limba ca să ți-o îndes în partea dorsală! Măcar așa voi fi sigură de unde vin toate glumele astea proaste, zic apoi zâmbesc satisfăcută în timp ce el mă privește surprins.

          — Șah mat, frate, îi spune Laur apoi îi bate ușor umărul, urmând să râdă.

          Rămâne tăcut, privindu-mă cu atenție. După expresia feței sale aș crede că-mi pregătește o replică la fel de acidă, dar un zâmbet neobișnuit apare pe chipul său. Încerc să nu par surprinsă, dar sunt. Ce s-a întâmplat cu el? Sau mai bine zis, ce pune la cale?

          — Trebuie să plec acum, dar ne vedem noi după și-mi dai mai multe detalii, spune amuzat apoi îmi apucă obrazul, trăgând de el la fel cum făcea bunica mea când mă vedea. 

          Îmi arcuiesc o sprânceană, privindu-l suspicioasă până când dispare din raza mea vizuală. Iar când să-l întreb pe Laur dacă știe ceva remarc că a dispărut odată cu el. Oftez, apoi îmi scot telefonul, dându-i mesaj Oanei.

          — Ce s-a întâmplat? aud din spatele meu și tresar.

          — Oana! Chiar trebuie să renunți la obiceiurile lui Adrian! 

          — E prea amuzant, nu te aștepta la schimbări, spune amuzată, iar eu îi arunc o uitătură urâtă. Hai să mergem să mâncăm ceva, continuă după o pauză scurtă.

          Dau aprobator din cap, apoi o urmez spre restaurantul cu care m-a înnebunit săptămâni întregi. Privesc lumina de pe chipul ei când se așază la masă și primește meniul, abținându-mă să nu râd. N-am văzut un om mai fericit decât ea când vede mâncare. 

          — Oana, dar nu știi unde e Laur? întreb dintr-o dată, făcând-o să se încrunte.

          — De când îți pasă ție unde e Laur? întreabă amuzată.

          — Nu-mi pasă, răspund, iar ea își mărește ochii apoi un zâmbet de toată frumusețea îi apare pe față.

          — Bineînțeles! Vrei să știi unde e Adrian! spune entuziasmată, atrăgând câteva priviri din jurul nostru. Îi fac semn să tacă, apoi suspin. 

          Trebuia să știu că este o idee proastă s-o întreb pe ea.

          — Mai bine nu mai spuneam nimic, mărturisesc în timp ce ea privește cu atenție ecranul telefonului.

          O privesc cum se încruntă apoi își ridică capul, privindu-mă temătoare. Închide meniul, căutând apoi disperată în geantă niște bacșiș pentru ospătar, iar eu o privesc incapabilă să spun sau să fac ceva. Nu știu cum ar trebui să reacționez când un om este în starea aceasta.

          — Emma, ridică-te! Trebuie să plecăm, urgent! rostește rapid, iar eu mă pierd din cauza neliniștii pe care o arată.

          — Ce naiba se întâmplă? întreb când ajungem lângă mașină.

          — E vorba de Adrian! E grav, trebuie să ajungi la timp! exclamă, încercând cu disperare să pornească mașină mai repede.

          O privesc cum se străduiește să bage cheia în contact pentru a putea pleca, dar emoțiile ei prea puternice o împiedică. Panica punând total stăpânire pe ea. Poate aș fi fost în aceeași stare dacă aș fi știut despre ce naiba vorbește, dar nu. Tot ce pot face e să admir peisajul și să mă rog că totul va fi bine. Nu scoate niciun cuvânt, fiind prea ocupată să-și miște mâinile pe volan din cauza transpirației abudente, lucrul care mă agită și pe mine. Oana nu e o persoană care se panichează, Oana e o persoană foarte stăpână pe sine. Încerc să rostesc ceva, dar mă opresc, dându-mi seama că nu e momentul pentru a pune întrebări. Nu e momentul nici măcar să vorbesc. 

          Încerc să mă gândesc la o soluție pentru a o calma pe Oana, dar când prinde un trafic infernal realizez că este prea târziu pentru orice. Văd cum își pierde răbdarea, dând obsesiv cu degetul pe volan și oftând, fiind la o secundă de a avea o cădere nervoasă.

          — Eu cobor aici! rostesc din senin, atrăgându-i atenția. Voi ajunge mai rapid dacă merg pe jos, dacă stau aici nu voi mai putea face nimic! îmi continui ideea, iar după ce suspină, îmi dă aprobarea.

          — Ai grijă, te rog! spune, iar eu închid portiera după ce dau aprobator din cap.

          Mă strecor printre mașinile pline cu șoferi nervoși, primind câteva claxoane pe care aleg să le ignor. Încep să alerg până la bar, cu speranța că voi putea ajunge la timp. Ajung în fața ușii și intru val-vârtej, privind tabloul macabru din fața mea incapabilă să respir. Îl privesc pe Adrian peste alt băiat, lovindu-l fără pic de compasiune, rostind niște cuvinte care n-au niciun sens pentru toți ceilalți. Mă îndrept către el apucându-l de umeri în încercarea de a-l trage de pe băiatul cu fața aproape complet distrusă.

          — Adrian, oprește-te! Gata! strig, încercând în continuare să-l trag, dar el este cu mult mai puternic decât mine. Rezistând astfel oricărui efort de al meu. Am zis să te oprești, îl omori! continui, auzindu-se perfect disperarea din vocea mea.

          — Lasă-mă, Emma! se răstește nervos la mine, făcându-mă să încremenesc când îi văd ochii care au devenit complet gri. 

          Rămân nemișcată, privindu-l pe băiat și realizând că este chiar Ionuț. Ochii mi se măresc când observ transformarea, este complet transfigurat. Privirea îmi cade apoi pe Laurențiu care urmărește fără expresie întreaga întâmplare. Cum poate să fie atât de insensibil când este vorba de vărul lui? Îmi îndrept privirea din nou spre Adrian care m-a privit tot timpul acesta. Oftează, apoi apucă un șervețel cu care se șterge pe mâini de sânge sub privirile mele șocate. Rămân blocată pe imaginea lui Ionuț, fiind paralizată.

          — Hai cu mine, îl aud pe Adrian care mă apucă de mâini pentru a mă ajuta să-mi păstrez echilibrul. Haide, rostește, ghidându-mă spre ieșire, dar privirea mea nu se mută decât după ce ieșim din bar.

          Îmi deschide portiera mașinii, ajutându-mă să mă așez pe scaunul din dreapta, urmând să urce la rându-și în mașină și să pornească spre casa mea. Imaginea lui peste Ionuț îmi revine în fața ochilor ca o secvență care se derulează la nesfârșit, făcându-mă să respir sacadat.

          — Liniștește-te, totul e bine, încearcă să mă calmeze, dar fără reușită.

          Nu-l credeam capabil de așa ceva. Știam că nu este un înger, dar nu credeam că se poate transforma în asemenea fel. Setea cu care îl lovea, privirea lui întunecată, dorința atât de arzătoare să-l vadă complet distrus. Pentru ce? De ce a făcut asta? Mă trezesc din transă când oprește mașină, coborând imediat. Nu vreau să-l am acum în jurul meu, dar mă urmărește până în casă.

          — Emma, te rog să mă asculți.

          — Dispari! Ieși din casa mea! strig, arătând spre ușă, vărsându-mi toate sentimentele pe care le-am adunat până în acest moment. Ești un animal! Un monstru! mă răstesc, privind cum ochii săi se întunecă din nou.

          — Ascultă-mă! Nu trage concluzii atât de rapid! se răstește la rându-și, făcându-mă să tresar.

          — Puteai să-l omori! Vrei să devii procuror și era să omori un om, la naiba! Ce vei face când va depune plângere? Spune ceva!

          Rămâne tăcut, ținându-și capul plecat. Imaginile mi se derulează din nou în minte, făcându-mi mâinile să tremure. Lacrimi inexplicabile pentru mine mi se adună în colțurile ochilor, urmând să curgă pe obraji, atrăgându-i atenția lui Adrian.

          — Nu, nu, nu... nu plânge! spune, venind spre mine cuprinzându-mă în strânsoarea brațelor sale. Șșș, calmează-te, totul este bine, rostește în timp ce-mi mângâie părul, ținându-mă în continuare strâns.

          Îmi vărs râul de lacrimi pe umărul său, în timp ce el încearcă să mă liniștească. Îmi trag nasul, iar el îmi ridică capul, așezându-și mâinile pe obrajii mei. Mă obligă să-l privesc în ochi, apoi oftează.

          — Nu mai plânge, te rog, spune, ștergându-mi lacrimile în timp ce eu îl privesc mirată. Cum se poate schimba la o sută optzeci de grade atât de ușor?

          — Lasă-mă, Adrian...

          — Nu-mi cere așa ceva, nu după ce ai plâns din cauza a ceea ce am făcut eu. E greșeala mea, Emma, eu trebuie s-o repar.

          — Cum ai de când să repari totul? Bătând procurorul, judecătorul? Vei ajunge în închisoare!

          — Nu-mi pasă câtuși de puțin de ce voi păți eu! Tu trebuie să fii bine și să nu mai plângi. N-ai idee cât de rău îmi pare că a trebuit să vezi scena aia! Dar Emma, eu nu sunt cel pe care l-ai văzut astăzi. N-aș face niciodată rău cuiva dacă nu mi-ar fi împinse toate limitele, dacă n-aș fi provocat.

          — Cum poți să zici că nu-ți pasă, Adrian? Cum rămâne cu munca ta, cu viitorul tău?

          — Totul va fi bine. Ai încredere în mine? rostește, iar eu rămân blocată în privirea sa.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

1785 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!