Mă uit atentă la Oana care se chinuia să aducă tortul întreg până în bucătărie. Se oprește la jumătatea drumului, aruncându-mi o privire tăioasă după ce suspină. Mă abțin să nu râd, apoi merg s-o ajut.

         — Dacă ziua asta nu merge perfect, o să plâng, zice, iar eu îmi dau ochii peste cap.

         — Am discutat că n-o să ne facem gânduri negre. Totul va fi bine, zic, iar ea mă privește cu o privire ciudată. 

         — Cum să nu-mi fac? se răstește dintr-o dată, făcându-mă să scap baloanele din mână.

          Mă întorc, privind-o nervoasă, iar ea înghite în sec.

        — Dacă vei fi așa, eu am să plec, zic după ce aranjez ultimele ornamente.

        — Am tăcut, dar nu pentru că ai spus că vei pleca, spune, iar eu mă încrunt.

       — Ce vrei să zici? întreb, apropiindu-mă de ea.

        — Este vorba de Adrian, Emma. Nu vei pleca, zice, iar eu rămân fără cuvinte.

         Ce a vrut să zică cu asta? Recunosc, eu și Adrian suntem apropiați, dar nu înseamnă că nu pot pleca. El ar face la fel, îmi spun în gând, apoi o privesc pe Oana.

         — Mai bine nu-ți continua ideea, zic când observ că vrea să mai zică ceva, apoi privesc spre ceas.

          Îmi aranjez rochia în oglindă, apoi mă asigur că părul se așază exact cum îmi doresc. Îmi verific cerceii pentru a fi sigură că nu vor dispărea pe parcursul serii, urmând să merg să deschid ușa pentru primii invitați apăruți. Când am vorbit cu Oana despre planul nostru convenisem că vom fi doar ce apropiați, dar Oana a ajuns să invite aproape toți colegii noștri. Zâmbesc, întâmpinându-i, apoi apuc cadoul pe care-l ascund lângă toate celelalte.

           După o oră în care a trebuit să așteptăm toți invitații, în sfârșit ajungem la cel mai important dintre ei. Adrian ar trebui să apară din minut în minut, crezând că am o problemă. Oana a insistat să mint cu asta deși eu eram sigură că ar veni orice i-aș spune.

            — Nu postați nimic pe rețelele de socializare încă și ascundeți-vă, spun, iar ei mă aprobă entuziasmați. Este pentru prima oară când se află la ziua lui Adrian.

              Aud soneria și oftez. Totul depinde de mine acum, dar cu fiecare pas spre ușă devin mai emoționată. Cum voi putea să mint un om care mă cunoaște atât de bine? Deschid ușa, izbindu-mă de albastrul ochilor lui. Zâmbesc, iar el se încruntă.

              — Bine ai venit, intră! spun, iar el pășește nesigur pe podeaua holului.

            — Ce se întâmplă? Ce ai pățit? întreabă în timp ce mă urmează.

          — Vei vedea, zic, iar când ajungem în sufragerie mă întorc cu fața spre el, abținându-mă să nu râd. Surpriză! se aude în toată încăperea, iar toate luminile se aprind, arătându-ne mai bine chipul șocat al lui Adrian.

          Nu spune nimic, fiind prea ocupat să mă privească. Își arată zâmbetul, iar eu răsuflu ușurată. Nu știu de ce, dar o parte din mine credea că nu-i va plăcea nimic din ce i-am pregătit. Vine spre mine, cuprinzându-mă într-o îmbrățișare atât de puternică încât aproape rămân fără aer, dar cu toate astea nu-l îndepărtez.

          — Nu trebuia să faci toate astea pentru mine, îmi șoptește la ureche, făcându-mă să râd.

          Îi cuprind fața, obligându-l să mă privească în ochi. 

        — Este ziua ta, meriți tot ce este aici. La mulți ani, spun, apoi zâmbesc când aud muzica.

        Plec de lângă el, mergând să-mi iau ceva de băut. O văd pe Alexandra care mă urmează până în bucătărie, asigurându-se că ușa este închisă. Îi arunc o privire tăioasă, dar ea doar oftează. Până la urmă, ce caută ea aici?

        — N-am venit să ne certăm, spune, dar eu n-o scap din privire. Vreau să-mi cer scuze pentru cum am reacționat atunci, continuă în timp ce eu o privesc cu neîncredere.

        — Este în regulă, e în trecut, spun, vrând să trec pe lângă ea, dar mă oprește.

       — Ai grijă, la fel cum s-a despărțit de mine pentru tine, așa îți va face și ție pentru alta, zice, iar eu pufnesc, trăgându-mi mâna din strânsoarea ei.

       — Între mine și Adrian nu este nimic, n-am de ce să am grijă, zic răstit, asigurându-mă că nu pierdem contactul vizual, apoi plec căutând-o pe Oana cu privirea.

        Încerc să o găsesc printre mulțimea de studenți beți, dar fără reușită. Aud melodia din filmul pe care l-am vizionat cu Adrian și zâmbesc. Mă întorc, izbindu-mă de el. De ce face mereu asta? Începe să râdă, continuându-și dansul.

        — Ești zăpăcită, îți pierzi controlul, începe să cânte melodia obligându-mă să dansez cu el. Ai trântit ușa, în timp ce eu așteptam, continuă făcându-mă să râd.

         Se asigură că menține contactul vizual, în timp ce eu încerc să-l evit. Zâmbește la eforturile mele nereușite, apoi mă trage mai aproape de el, aplecându-se spre urechea mea.

         — Dansează, dansează până când trece noaptea, îmi șoptește versurile la ureche, făcându-mi zâmbetul să piară când îi întâlnesc din nou ochii.

         Mă îndepărtează, ținându-mi în continuare mâna, făcându-mi semn să mă rotesc ca la sfârșit să mă izbesc cu spatele de pieptul său. Îmi întorc privirea când îi simt respirația caldă pe obrazul meu și realizez că e prea târziu să mă desprind din dansul nostru când privirea îmi cade pe buzele lui. Îi simt privirea pe chipul meu și-mi pierd răsuflarea în momentul când privirile noastre se întâlnesc din nou. Ochii săi capătă o scânteie ciudată în timp ce eu simt că-mi pierd controlul. Se apropie și mai mult de mine, iar eu reușesc să mă sustrag din brațele lui, plecând din încăperea aceea cât pot eu de rapid.

          Mă închid în camera mea, încercând să-mi revin. Aud bătăile în ușă, dar știu deja cine este și știu că dacă ușa aceasta se deschide voi pierde controlul definitiv. Mă apropii când aud zgomot, crezând că vrea să-mi spună că a întrecut măsura.

           — Emma, deschide ușa. Hai să vorbim, spune, iar eu îmi închid ochii, lipindu-mă cu spatele de ușă.

           — Pleacă, Adrian. Nu vreau să vorbim, zic și-l pot auzi cum pufnește nervos.

           — Nu voi pleca până când nu deschizi ușa asta, spune, iar eu oftez.

          Știu că vorbește serios, dar nu pot deschide ușa acum. Nu acum, nu în starea asta. Îmi deschid ochii, privind în jur după ce remarc că este prea multă liniște. Văd copacul din fața geamului meu și împietresc când îl văd pe Adrian. Fug spre geam, deschizându-l cu o viteză inumană.

          — Ce cauți acolo, Adrian? Te-ai lovit la cap? strig spre el, fiindu-mi teamă că poate cădea în orice clipă.

         — Dacă nu deschizi ușa, intru pe geam, spune, făcându-mă să râd.

        — Tu ești nebun, coboară de acolo! Îți deschid ușa, doar dă-te jos de acolo, zic, iar el aprobă și în câteva secunde ajunge din nou pe sol.

         Respir ușurată uitându-mă pentru a mă asigura că intră în casă, apoi închid geamul, urmând să merg la ușă. Deschid înainte să apuce să bată, surprinzându-l. Ne privim secunde întregi, niciunul neștiind ce urmează să facă celălalt. Ne analizăm unul pe altul fără să pierdem niciun detaliu. Pot vedea strălucirea din ochii lui, dar de data asta n-am unde să fug și sincer, nici nu cred că mai vreau s-o fac. Își îndreaptă poziția, menținând contactul vizual.

           — La naiba? întreabă, făcându-mă să-mi amintesc seara aceea și zâmbesc.

          — La naiba! răspund amuzată, iar el rânjește.

          Vine spre mine, urmând să-și strivească buzele de ale mele. Închide ușa cu piciorul, atrăgându-mi atenția, dar nu pot spune sau face nimic. M-a prins atât de tare în strânsoarea lui încât e ca și cum aș fi lipită, iar singura mea opțiune este să mă las prinsă în capcana lui de bună voie, pierzându-ne amândoi rațiunea rămasă.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

Îmi pare rău pentru întârziere!

1358 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!