Mă strecor printre colegii mei de facultate și încerc să ajung la blestematul de aparat pentru a-mi lua ceva de ronțăit, dar este foarte aglomerat. Au început să vină toți studenții la facultate, n-am mai rămas singură. Nici nu aveam cum, Marius a fost mereu lângă mine. Am vorbit mereu, am glumit și mi-a distras atenția de la afemeiatul acela care în continuare îmi face avansuri și a devenit mult mai insistent ca înainte.

          A devenit mult mai enervant ca înainte. Este gelos, pentru ce nu știu. Nu mă are, nu are dreptul de a fi gelos pe alt băiat. Nu voi fi niciodată a lui. Țin la inima mea și nu o voi lăsa să fie călcată în picioare de un băiat ca Adrian. Nu sunt doar un trofeu sau un nume pe o listă, nu pot fi așa ceva.

           — Emma, e adevărat? zice vocea Oanei care nici nu știu cum a ajuns lângă mine.

            — Ce să fie adevărat? întreb confuză. La ce se referă?

             — Se zvonește că ești împreună cu Adrian, dar îl înșeli cu Marius, spune, iar eu îmi pierd calmul la jumătatea propoziției. De unde zvonul acesta? 

             — Nu există așa ceva, nu voi fi niciodată cu Adrian. Nu se poate, neg vehement și văd cum strălucirea din ochii ei reapare.

              — Înseamnă că îți place de Marius, nu? zice entuziasmată făcându-mă să râd.

              — Nu neapărat, ne-am apropiat destul de mult zilele acestea. Și în plus, știi că suntem prieteni de ani de zile.

              Privesc cum expresia facială a blondinei se schimbă formând o grimasă. Mă întorc spre punctul în care a rămas încremenită cu privirea și-l observ pe Laurențiu, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Adrian. Îmi dau ochii peste cap imediat când apare și marele grandoman în imagine. Evit contactul vizual și îmi comand ceea ce voiam de la amărâtul acesta de tonomat.

              — Emma, vin spre noi, mă avertizează glasul Oanei, dar nu apuc să reacționez că deja se aflau în dreptul nostru.

               — Bună, Emma, spune, iar eu îmi întorc privirea spre el. Mă privea rânjind, tipic.

                Aleg să trec pe lângă el și să mă duc în sala de curs, dar nu apuc să fac doi pași că aud doza de suc desfăcându-se.

                — Ai gusturi bune, îmi place, spune ridicând doza pentru a-mi fi vizibilă apoi un rânjet de toată frumusețea îi apare pe chip. Încerc să-mi păstrez calmul pentru a nu face o scenă în mijlocul holului, dar nu mă ajută comportamentul lui.

                — O poți păstra. N-aș mai putea bea după ce ai băut tu, spun apoi zâmbesc fals urmând să intru în sala de curs.

                Ascult spusele profesoarei care, pur și simplu, nu se mai oprește din vorbit. Dintre toate profesoarele, doamna Mara este cea mai obositoare și plictisitoare, bineînțeles. Mă chinui să rămân atentă, dar orice lucru îmi distrage atenția. Privesc aproape fiecare colțișor din clasă când rânjetul acela enervant îmi distrage atenția. Ce caută aici? Este primul gând care îmi trece prin minte. 

                Privirile noastre se întâlnesc, iar albastrul ochilor lui îmi captează total atenția. Rămân nemișcată fiind captivată total de acea culoarea până când clopoțelul se aude. Mă trezesc din transă, ce naiba a fost faza aceea? Oftez zgomotos apoi îmi iau lucrurile și ies încă confuză din clasă.

                 Cum am putut fi atât de distrasă de el? Nu-mi pot imagina ce a fost în capul meu. 

                 — Emma, stai! se aude strigătul lui Marius care mă face să mă opresc.

                Mă întorc spre el și-l văd destul de agitat, ce s-a întâmplat? Își închide ochii apoi oftează zgomotos urmând să-și îndrepte poziția în fața mea.

                — Vrei să ieșim la noapte? spune făcându-mă să mă bufnească râsul, toată panica aceasta doar ca să mă invite noaptea într-un parc?

                — Da, de ce nu? spun apoi aștept să-mi spună ora la care să ne întâlnim.

                — Atunci ne vedem la parcul de lângă facultate, la douăzeci, ok? spune apoi încuvințez din cap și merg mai departe.

                   Orele  trec cu greu și deabia aștept să ies din incinta această. M-am săturat până peste cap să ascult ore în șir aceeași profesori plictisiți complet. Oftez apoi privesc ceasul și observ că s-a făcut ora la care trebuia să mă întâlnescu cu Marius și că urmează să întârzii. Mă grăbesc cât pot eu de mult, strecurându-mă printre colegii care abia așteaptă și ei să plece. 

                    — Emma! se aude un glas, dar nu mă opresc continui să merg spre ieșire, urmând ca apoi imediat să merg spre parc.

                       Încerc să ajung cât de repede pot, dar când în sfârșit ajung, observ că am întârziat douăzeci de minute. 

                       Îl caut cu privirea pe Marius, dar ceva îmi spune că a plecat până când două mâini îmi acoperă ochii făcându-mă să râd.

                       — Cine este? spune forțându-și vocea să sune altfel, dar deja mi-am dat seama că el este.

                      — Hmm, poate că Marius? spun apoi râsetul lui se aude și își îndepărtează mâinile de pe ochii mei.

                       — Ai întârziat, spune îmbufnat.

                       — Știi și tu cum e când se termină toate cursurile.

                      — Auzi, nu vreau să te enervez sau ceva, dar cred că Adrian și prietenii lui sunt și ei aici, spune făcându-mă să întorc capul rapid.

                   Chiar el era, iar rânjetul lui îmi spune că știa clar că voi fi aici. Nu înțeleg cât tupeu poate avea omul acesta.

                    — Uite, Emma, am văzut că îți provoacă foarte mult stres și cred că știu cum putem să-l oprim, spune cât timp eu mă așez pe o masă de lemn pe care ar trebui să se servească picnicul, dar nu mai contează.

                     — Putem? întreb fiind curioasă de ce a vorbit la plural.

                      — Ca să-l îndepărtezi trebuie să fii într-o relație. Și...

                      — Și? spun confuză. El chiar o să-mi propună să fiu cu el?

                      — M-am gândit să fim noi doi împreună, spune cu greu evitând cât se poate contactul vizual.

                       Zâmbesc blând obligându-l să se uite în ochii mei. Îi văd sclipirea de speranță și mă amuză. Ar fi o idee foarte bună, nu ne displacem și ne înțelegem. În plus, o să-l potolească pe mister Adrian.

                       — Cred că este o idee foarte bună, spun privind cum zâmbetul său se mărește.

                     — Doamne, cât mă bucur că ai spus asta! spune apoi telefonul îi sună.

                   Vorbește minute în șir forțându-mă să mă uit în jur. Îi observ ochii de gheață imediat. Mă privește ca pe o pradă. Îmi dau ochii peste cap și aștept să termine de vorbit Marius.

                    — Îmi pare rău, Emma. Trebuie să plecăm, vorbim mâine dacă este, spune, iar eu încuvințez din cap.

                     Mă dau jos de pe masă și-l îmbrățișez sub privirile atente ale lui Adrian. Un rânjet îmi iese la iveală când văd că își încleștează maxilarul.

                       Îl privesc apoi pe Marius cum se îndepărtează și dispare complet din parc, urmând ca și eu să-mi iau drumul spre casă. Aud mișcare în spatele meu apoi o mână mă întoarce puternic spre chipul său.

                      Îi observ culoarea ochilor, este mult mai închisă ca de obicei. Își încleștează maxilarul apoi îmi dă drumul la mână.

                      — Ce crezi că faci, Emma? spune vizibil iritat.

                      — Nu este problema ta! îi spun râstit privind cum mușchii i se tensionează.

                      — De ce te joci cu mine?

                     — Eu n-am ce joc să joc cu tine, înțelege asta Adrian, spun urmând să plec lăsându-l în urmă. Sper ca de data asta să-și fi primit mesajul.

Cam atât a fost şi acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

Dacă vedeți greşeli anuntați-mă în comentarii!

1283 de cuvinte!

Pe data viitoare dragii mei!