Traversez tot holul facultății în căutarea lui Adrian. După ce am vizionat împreună filmul acela horror, la care mai mult am râs decât ne-am speriat, el a plecat, lăsând în urmă geaca lui. Îl zăresc, fiind înconjurat de mai mulți colegi. Se uită în direcția mea, iar eu îi fac un semn să vină în curte.

            — Ce s-a întâmplat? zice, iar eu scot geaca din geantă.

           — Ai uitat-o, zic, apoi privesc în jur.

           Observ cum mă judecă mulți din priviri și mă încrunt. Ignor privirile din jur, îndreptându-mi atenția spre el care apucă geaca.

           — Mersi, ne auzim după, acum trebuie să merg la curs, zice, iar eu încep să râd.

          — Avem același curs, haide, zic, iar el mă privește șocat.

          — Ești sigură că vrei să ne vadă lumea când mergem împreună spre curs? întreabă, iar eu îmi dau ochii peste cap.

          — Mișcă-te, Adrian, zic înaintând.

         Ajunge în dreptul meu, ținând ritmul mersului meu. Îl pot vedea că se simte ciudat, dar în același timp bucuros. Zâmbesc, iar el observă și mi se alătură. Intrăm în sală sub privirile atente ale colegilor. El se așază la locul lui obișnuit, iar eu mă așez lângă el, luându-l prin surprindere. Cu toate acestea, alege să nu spună nimic, iar profesorul intră. Ne analizează pe amândoi, după ce vede toată sala și este destul de vizibil că până și profesorul este mirat.  

         Îmi simt telefonul, vibrând în buzunar și-l scot uitându-mă la mesajul Oanei. Mă uit în spatele meu și o zăresc, îi scriu că-mi pare rău, dar ea îmi răspunde spunând că nu este nimic. Mă întorc din nou spre ea, iar zâmbetul ei de milioane este vizibil. Dau din cap dezaprobator, apoi mă întorc la caietul meu.

         După treizeci de minute, îmi pierd interesul, iar Adrian observă. Se apleacă spre mine, fiind atent ca profesorul să nu-l observe.

          — Ca să nu te plictisești, fii atentă la cum gesticulează cu mâinile. Cred că-și trece mâna prin păr de o sută de ori pe zi, șoptește, iar eu încep să realizez ticul nervos al profesorului nostru.

           Încercăm să ne abținem să nu râdem, dar profesorul deja ne-a luat în colimatorul lui.

           — Se pare că avem porumbei la cursul meu, păstrați-vă problemele pentru sfârșitul cursului sau plecați, zice, iar eu îmi las privirea în pământ, încercând în continuare să nu izbucnesc în râs.

          — Stați calm, domnule profesor, promitem să fim silențioși, zice pe un ton ironic, iar profesorul începe să râdă, întorcându-se la a preda.

          Realizez ce aluzie a făcut și-mi îndrept atenția spre el, dar el mă privește amuzat cu un rânjet contagios.  Îl privesc câteva momente, apoi zâmbesc când observ strălucirea din ochii săi. Aleg să nu-l mustrez și să-l las să se bucure de fericirea temporară pe care se străduie s-o ascundă.

          Cursul se termină, iar el nu se mișcă din loc până nu mă ridic eu. Mă privește, așteptând un răspuns din partea mea, dar eu n-am nimic de adăugat. Mă analizează, încercând să caute singur un răspuns, dar eșuează și se încruntă. Oftează, îndreptându-și atenția spre geaca de piele pe care o și îmbracă. Își scoate telefonul din buzunarul pantalonilor, apoi tastează ceva pe ecran, urmând să pufnească și să ridice de pe scaun. Îl privesc contrariată, neștiind ce ar trebui să fac în momentul acesta.

          — Ne vedem la bar. Pa, Em, zice, apoi pleacă grăbit, ridicându-mi semne de întrebare.

           Rămân blocată, derulând totul în mintea mea pentru a găsi o explicație, dar nimic nu explică comportamentul lui bizar din senin. Îmi clatin capul, apoi merg în căutarea Oanei pe care o găsesc, ca de obicei, lângă Laurențiu. Se pare că după seara aceea lucrurile au început să meargă din nou pentru cei doi, iar lucrul acesta doar mă bucură.

          — Emma! Ce faci? Unde este Adrian? întreabă, iar eu îmi dau ochii peste cap.

          — Ți se pare că sunt GPS-ul personal al lui Adrian? Habar n-am unde e, zic, apoi ridic din umeri când Oana îmi aruncă o privire urâtă.

          — Oricum n-ai vrea să știi, zice dintr-o dată Laur, captându-mi atenția. 

          Realizează ce a spus și-și mărește ochii, începând apoi să râdă forțat pentru a ne da impresia că glumea. Dar eu știu că nu glumea. Îmi arcuiesc sprânceana, fixându-l cu privirea, în timp ce el îmi evită privirea.
        

           — Vorbește! zic, atrăgând atenția Oanei.

          — Nu, n-ar trebui să zic asta, continuă, enervându-ne pe mine și Oana.

          — Începe să vorbești până n-o să-ți pară rău, zic, iar el își ridică sprâncenele, dându-se mai spate și ridicând mâinile în semn de predare.

          — Nu-ți spun asta pentru că m-ai amenințat, ci pentru că sunt sigur că-i vei putea face o bucurie. Sâmbătă este ziua lui Adrian, iar el nu suportă să fie în centrul atenției în felul acela, zice, iar eu rămân fără cuvinte.

           Adrian? Lui Adrian să nu-i placă să fie în centrul atenției?  Ce fel de univers paralel mai este și ăsta? Încep să mă gândesc la ce a spus și realizez că niciodată în patru ani Adrian n-a avut o petrecere de ziua lui. Un beculeț se aprinde în mintea mea și mă întorc spre Oana care mă privea cu aceeași expresie complice. 

           — Te gândești la ce mă gândesc și eu? întreabă, iar eu dau aprobator din cap.

         — Îi vom organiza ziua de naștere! spunem la unison, apoi batem  palma.

        Laurențiu ne privea prima oară dezaprobator, dar apoi a început să zâmbească, dându-ne acordul de care aveam nevoie.

         — Orice veți face, vă susțin. Am încredere că vei face ceva pe gustul lui, zice uitându-se spre mine, iar eu îi răspund cu un zâmbet.

          Încep să-mi readuc aminte tot ce a spus că-i face plăcere. Îmi revin în minte toate momentele în care vorbea despre pasiunile lui și încep să realizez cum îi sclipeau ochii când discuta despre acestea. Încerc să-mi aduc aminte despre ce vorbea cel mai des și-mi dau seama: muzica anilor optzeci! Asta e plăcerea lui vinovată. Chiar și atunci când ne uitam la filmul acela și a fost o secvență cu o melodie din acei ani, el fredona! 

          — Oana, știu exact ce să facem! zic entuziasmată, iar ea mi se alătură.

         — Ce să faceți? aud din spatele meu și mă opresc la timp din a-mi continua ideea.

        — Adrian! Nu trebuia să ne vedem la bar? întreb, iar el mă privește suspicios.

         — Ba da, dar dacă v-am văzut aici doar nu era să trec pe lângă voi, nu? mă lămurește, iar eu oftez. Deci? Ce să faceți? repetă întrebarea, iar eu pufnesc.

         — Chestii de fete, nu trebuie să știi tu! mă salvează Oana, iar Adrian ne privește surprins pentru câteva momente, apoi rânjește.

         — Aha, am înțeles. „Chestii de fete", zice mișcând din degete în aer, făcându-ne să înțelegem aluzia. 

          Ne strâmbăm amândouă, apoi pufnim, privindu-l dezgustate.

          — Pe bune, Adrian! Zici că ești un copil! spun indignată, în timp ce el se amuză pe seama noastră.

          Ridică din umeri, continuând să râdă, apoi ne face semn să mergem spre bar.

          — Mergeți înainte, băieți. Venim și noi imediat, spune Oana, iar ei se fac nevăzuți după aceea.

          Se întoarce spre mine, privindu-mă cu entuziasm. Începe să vorbească, în timp ce eu căutam pe telefon ce ne trebuie. După ce alegem tot pentru petrecere, realizăm că nu avem destui bani. 

          — Acum ce facem? întreb, iar ea zâmbește.

          — Grupul! Vom strânge banii de la fiecare din grup și-i vom organiza petrecerea. Merită bucuria asta, zice, iar eu o privesc sceptică.

          — Hai să nu exagerăm, dacă ar fi să judecăm după faptele lui, nu prea ar merita, dar e prietenul nostru, zic, iar Oana își ridică sprâncenele, privindu-mă intens.

          — Ești sigură că sunteți doar prieteni? întreabă, iar eu tac pentru câteva momente.

          — Da, normal! Ce altceva să fim, zic pe o voce ciudată, iar Oana începe să râdă. Hai să nu mai pierdem timpul, zic, ridicându-mă.

          — Sigur, Emma, sigur, zice, iar eu îi arunc o privire tăioasă.

           Ajungem la bar, iar Oana merge să vorbească cu cei din grup, în timp ce eu mă alătur băieților la bar. Mă așez pe scaunul de lângă Adrian, apoi cer un pahar de vin, sub privirile atente ale amândurora.

           — Nu e cam devreme să bei? întreabă Adrian, iar eu mă încrunt.

           — Niciodată nu e prea devreme, zic, iar el mă privește ca un părinte.

           — Și asta e replica alcoolicilor, nu bea ăsta, zice luându-mi paharul din față.

           — Hei! Tu vorbești? zic, iar el începe să radă, urmând să bea conținutul paharului.

           După ce suportă privirile mele tăioase timp de câteva minute, se întoarce spre mine cu un rânjet caracteristic lui.

            — Nu e plăcut, nu? spune, iar eu realizez imediat la ce se referă. Mi-a răspuns cu aceeași monedă.

             — Ești un ticălos! zic, iar el începe să râdă.

            — Prefer să fiu ticălosul care nu te lăsa să bei decât așa-zisul prieten model care te lasă în voia sorții, spune, iar eu îmi îngustez ochii, întorcându-mă cu spatele la el.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

1548 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!