— Emma! o aud pe Oana și mă trezesc din transă.

          O privesc nedumerită, iar ea îmi face semn spre profesorul ce tocmai își strângea lucrurile.  Dau din cap că am înțeles, apoi mă ridic, începând să-mi aranjez materialele în geantă. Îmi ridic privirea, căutându-l prin toată sala. Mă încrunt când nu reușesc să-l observ, dar apoi îl zăresc în colțul camerei rânjind la mine. Încep să zâmbesc, dar mă opresc când o observ pe Oana că mă analizează. Se uită și ea în colț, dar Adrian plecase. Se întoarce spre mine, fiind total confuză, dar aleg să ignor până când mă va întreba ceva.

          — Nu vrei să-mi spui și mie ce se întâmplă? întreabă, iar eu o privesc cu o expresie nevinovată.

          — Ce să se întâmple? spun detașată, apoi îmi așez geanta pe umăr.

         — O, haide! De când zâmbește prietena mea cea mai bună fără motiv? continuă să mă interogheze, dar eu aleg să mă prefac că n-am auzit.

          Ieșim în curtea facultății, mergând la locul nostru. În mod normal m-aș fi plâns că va fi și Adrian, dar acum tac, iar Oana observă asta. Își arcuiește sprânceana, apoi chipul i se luminează subit. Laurențiu apare lângă noi, iar Oana îl privește ciudat. O privește pe ea, apoi se uită la mine, urmând să se uite din nou la ea, dar de data asta mirat. Încerc să-mi dau seama ce tocmai s-a întâmplat, dar nu reușesc, iar Adrian apare lângă mine. 

         — Ce faceți? întreabă, dar mă privește doar pe mine. Îl privesc amuzată, apoi îmi îndrept atenția spre Oana.

         — Adrian, noi suntem aici, spune Oana, atrăgându-i atenția. 

         — Da, știu, zice iritat, apoi își scoate pachetul de țigări.

         — Nu fumezi lângă mine, îi zic pe un ton autoritar, iar el mă privește surprins.

         Își bagă pachetul de țigări înapoi în geacă, apoi mă privește așteptând o remarcă, dar m-a lăsat fără cuvinte. Analizez fiecare parte a albastrului din ochii lui, pierzându-mă cu fiecare minut. Ar trebui să mă opresc, dar e ca o hipnoză, iar singurul care mă poate trezi este el. Rupe contactul vizual, iar eu rămân nemișcată pentru câteva momente. Îmi îndrept privirea spre ceilalți care ne priveau atenți, apoi oftez.

          — Eu trebuie să plec, spun apoi mă îndepărtez fără să aștept un răspuns.

           Mă îndrept țintă spre sala de curs pe care o știam liberă, gândindu-mă intens la ce s-a întâmplat. N-a fost niciodată așa, tot ce a existat vreodată între noi s-a amplificat, devenind imposibil de ignorat. Intru pe ușa sălii, urmând să-mi arunc geanta pe una dintre bănci. Mă așez scoțându-mi telefonul din geanta. Văd apelul pierdut de la Oana și oftez. Închid telefonul, punându-l pe masă. Nu trebuia să plec, probabil totul e evident acum. Fix ce-mi lipsea! Îmi pun mâinile pe chip, suspinând zgomotos.

           — Știam că vei fi aici, spune după ce intră în încăpere. Ce ai pățit? îl aud întrebând, dar aleg să tac.

           Îmi înlătură mâinile de pe față, privindu-mă îngrijorat. Mă privește intens, apoi face înconjurul mesei, ajungând în dreptul scaunului meu. Se pune pe vine, urmând să mă întoarcă cu fața spre el și să-mi cuprindă mâinile într-ale sale.

          — Hei, n-ai de ce să te stresezi. Și ce dacă vor vorbi? De ce ar trebui să ne pese nouă? zice parcă citind exact ce se află în mintea mea.

          — E ușor pentru tine să spui asta, spun, încercând să-mi trag mâinile, dar nu mă lasă.

          — Nu, nu este. Când e vorba de tine nimic nu e ușor, zice privindu-mă în ochi pentru a-mi arăta că este sincer.

           Mă ridic de pe scaun, trecând pe lângă el pentru a ajunge lângă fereastră. Încerc să-mi aleg cuvintele, în timp ce el așteaptă răbdător să audă ce am de spus. Pentru că știe că vreau să-i spun ceva, probabil el știe mai bine decât mine ce se ascunde în mintea mea.

           — Nu înțelegi, zic atrăgându-i atenția. Eu nu vreau să se vorbească despre mine, eu nu vreau să fiu catalogată de către nimeni. Eu nu vreau să fiu noua bârfă a facultății. Mai ales în contextul ăsta, spun, iar el pufnește ridicându-se de pe vine și venind spre mine. 

           — Tu nu dai doi bani pe ce spun ei. Știu care e problema de fapt, tu n-ai încredere în mine, zice, ștergându-mi toate cuvintele pe care le aveam pregătite. Așa-i? spune, dar eu doar îl privesc.

           — Așa este, zic după multe momente de liniște, iar el pufnește din nou.

           — Nu pot să cred, zice, iar de data asta pufnesc eu.

           — Ba să crezi! Doar nu credeai că dacă mă săruți toată nesiguranța mea se va evapora. Nu poți umbla cu sute de fete și să le frângi inima, apoi să alergi după mine crezând că totul e uitat! N-ai dreptul să crezi asta! spun pe un ton răspicat, iar el se apropie de mine. Să nu îndrăznești să mă săruți din nou! zic dându-mă câțiva pași mai în spate.

            Se oprește brusc, privindu-mă surprins, apoi înaintează. Își îndreaptă postura, pătrunzându-mă cu privirea. Își întinde mâna spre mine, iar eu mă dau mai în spate. Oftează iritat, în timp ce eu îl privesc tulburată.

            — N-am de gând să te sărut, spune, apoi se apropie, întinzând iarăși mâna spre brațul meu.

            Îmi cuprinde brațul, apoi îmi cuprinde încheietura, așezându-mi palma pe pieptul său. Îl privesc confuză, în timp ce-i simt inima bătând în palma mea. 

            — Dacă nu vezi, poate simți, spune în timp ce eu stau nemișcată.

            — Ce vrei să spui? zic când îmi îndrept privirea în ochii lui.

           — Inima mea bate așa doar în jurul tău, spune, iar eu îmi pierd răsuflarea. Simți? Orbii nu văd, dar simt. Așadar, simți? întreabă, dar eu oftez și-mi îndepărtez mâna.

           Îi întorc spatele, privind pe geam, dar imaginile sunt blurate din cauza absenței femeii de serviciu. Îl pot vedea cu coada ochiului cum se apropie, dar îi fac semn să se oprească.

          — Nu continua, spun, iar reflexia chipului lui din geam îmi arată nedumerirea sa. Ți-ai spus punctul de vedere, nu continua în ceva ce vom regreta amândoi, continui și-l pot auzi cum pufnește.

          — Crezi că vom regreta? întreabă, dar eu tac. Răspunde, Emma, spune cu răbdarea la limită.

          — Nu cred, sunt sigură, zic hotărâtă, iar o liniște sumbră se lasă.

         Mă încrunt când observ că este prea liniște. O liniște nefirească lui Adrian, dar nu mă întorc. Chiar dacă a plecat nu vreau să știu. Mă uit din nou în geam și-i pot observa reflexia, asta făcându-mă să mă liniștesc. Văd că stă cu capul plecat și mă întorc, atrăgându-i atenția.

           — Dacă cineva va regreta, prefer să fiu eu acela! zice, apropiindu-se de mine ca mai apoi să mă sărute.

            Încerc să mă împotrivesc, dar e degeaba. Corpul nu mă mai ascultă, dar nu e corect ce se întâmplă. Cu ultima picătură de rațiune rămasă, mă trag de lângă el lăsându-l surprins.

             — Nu putem continua să facem asta! spun, iar el își arcuiește o sprânceană.

             — Bine, zice scurt, mirându-mă.

             — Bine? Doar bine? întreb, iar el mă privește cu o privire rece.

            — Da, spune, apoi se duce la tablă.

            Îl privesc atentă pentru a mă asigura că n-am înnebunit, apoi mă încrunt. Desenează pe tablă, comportându-se copilărește în timp ce eu încerc să-mi explic ce naiba se întâmplă în mintea lui. Îmi dau ochii peste cap, apoi mă apropii de el.

            — Nu consuma creta, zic după ce mă așez pe catedră, iar el se întoarce privindu-mă cu buzele strânse într-o linie dreaptă.

            — Emma, măcar nu vorbi, zice, iar eu îmi ridic o sprânceană.

           — Serios? Nu știam că am nevoie de aprobarea ta pentru a vorbi, îl înțep cu cuvintele mele, iar el oftează, venind în fața mea.

           Se așază între picioarele mele, privindu-mă până în suflet cu ochii săi de gheață. Îmi aude respirația accelerată când se apropie de fața mea și rânjește, în timp ce eu îl privesc neputincioasă. Îmi analizează buzele, apoi își ridică privirea spre ochii mei din nou, înghețându-mă.

           — Ce crezi? N-ar fi mai bine să nu vorbești? spune șoptit fiind atât de aproape de fața mea, încât mă îneacă mirosul său de tutun.

            Dau aprobator din cap, iar el zâmbește, urmând să se întoarcă la tablă, lăsându-mă să-mi regăsesc respirația. 

            — Joci murdar, zic când mă dau jos de pe catedră. Aș putea face la fel, dar eu sunt cea rațională dintre noi doi, continui să rostesc când merg să-mi iau geanta.

            Îmi pun geanta pe umăr, vrând să plec, dar aproape mă izbesc de Adrian care se afla chiar în spatele meu. Mă privește amuzat, în timp ce eu îi atribui multe caracteristici în capul meu și niciuna de bine.

            — Ești sigură de asta?

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

1511 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!