Deși plecarea Cătălinei ne-a luat prin surprindere, ne-a apropiat pe toți mai mult. Oana și cu mine chiar am încercat să trecem peste și să mergem mai departe, dar nu va fi atât de ușor. Ea ne-a fost alături încă de la început, iar un om care a fost lângă tine mereu nu este ușor de uitat. Știam înăuntrul nostru că nu vom mai auzi de ea după ce va pleca, dar am refuzat să acceptăm asta. Nu ne-a răspuns la mesaje, iar numărul de telefon și l-a schimbat, lăsând în urmă doar brățara ei pe care noi i-am dăruit-o. De ce a ales să facă toate astea probabil că nu vom ști niciodată, dar poate e mai bine pentru ea așa. Cel puțin sperăm asta.

         — Emma, haide, spune Oana, trezindu-mă din transă.

         — Unde mergem? Mai durează până începe seminarul, zic, iar ea pufnește, fixându-și privirea în ochii mei.

         — Să ne luăm ceva de mâncare, haide că nu mai rezist, zice, amuzându-mă.

          Ridic mâinile în semn de predare, apoi mă ridic, privind-o în continuare amuzată pe blonda din fața mea. Mergem într-un ritm alert spre primul fast-food, dar eu mă opresc la jumătatea drumului când o observ pe Alexandra plângând pe o bancă. Mă încrunt, apoi o opresc pe Oana și-i fac un semn cu capul spre ea. Pufnește iritată apoi dă aprobator din cap. Ne apropiem de ea, așezându-mă pe vine când ajungem lângă bancă.

           — Hei, te simți bine? întreb, iar ea se oprește, ridicându-și privirea.

          Mă privește atentă, analizându-mi fiecare trăsătură a feței. Ochii i se întunecă brusc, făcându-mă confuză. Își trage nasul, iar după aceea își șterge lacrimile. Mă ridic de pe vine, privind-o compătimitor. 

            — Tu! Tu ești de vină! strigă, ridicându-se dintr-o dată de pe bancă și împingându-mă mai în spate.

            Rămân surprinsă când o văd în asemenea stare. Începe din nou să plângă, privindu-mă plină de ură în timp ce eu sunt neputincioasă. Oana o oprește înainte de a veni iarăși spre mine, ținând în frâu toate încercările ei de a scăpa. Este mult prea slăbită pentru a se mai zbate, e complet răvășită. Mă apropii de ele, păstrând totuși o distanță.

            — De ce e vina mea? întreb cu glas stins când o văd atât de distrusă.

           — Din cauza ta! Din cauza ta a renunțat la mine! spune răstit, atrăgând privirea celor din jur.

           — Cred că e o greșeală..., încerc să spun, dar ea pufnește.

          — Mi-a zis că pe tine te vrea! Pe tine te iubește! continuă să strige, creând un cerc în jurul nostru.

            Încerc să găsesc cuvintele potrivite, dar nu există așa ceva în situația asta. Privesc în jur și-l observ, făcându-și loc prin mulțime. Ne studiază pe toate, urmând să ofteze.

            — Ce crezi că faci? spune, privind-o cu dezgust.

            — I-am spus ce mi-ai spus mie! spune, urmând să se elibereze din brațele Oanei și să ajungă în fața lui.

            — Cine te crezi să te bagi? zice iritat, iar ea râde nervos.

            — Ești un ticălos! Te urăsc! strigă, apoi îi dă o palmă.

             Se îndepărtează de noi nervoasă, lăsându-l pe Adrian mocnind de furie. Atenția tuturor se îndreaptă spre mine, dar eu îl privesc doar pe el. Își ridică privirea, făcând contact vizual cu mine, apoi își înclină puțin capul, uitându-se la mine cu părere de rău, dar era prea târziu pentru păreri de rău. Îl privesc dezamăgită, amintindu-mi ce i-am zis acum câteva zile.

           — Emma, stai! spune, dar eu dau dezaprobator din cap și-mi fac loc printre oamenii adunați acolo.

            Grăbesc pasul, nebăgând în seama chemările lui. Nu pot să cred că am asistat la așa ceva, nu pot să cred ce mi-a spus ea. Creierul meu refuză să accepte informațiile primite. Da, mereu am susținut că ține la mine, dar acum că devine real tot ce am crezut eu, e prea mult. Mă opresc când ajung în biblioteca facultății. Privesc în jur, respirând sacadat. Îmi închid ochii când observ că nu este nimeni prin preajmă, apoi expir ușurată. Aud pași și mă ascund printre rafturile pline cu diverse cărți. Privesc umbra persoanei, dar nu reușesc să-mi dau seama cine este, sper să nu fie paza. Umbra dispare, lăsându-se o liniște asurzitoare.

               — Trebuie să vorbim! zice după ce mută cărțile, făcându-și fața vizibilă. Tresar, scoțând un mic țipăt.

              Încerc să-mi calmez bătăile inimii care au accelerat mult peste viteza normală, apoi îl privesc disprețuitor.

              — Tu nu ești normal! zic când ajunge în fața mea complet amuzat.

              — Nu, nu sunt, dar nici tu nu ești normală. M-ai făcut să alerg după tine până aici! zice, iar eu pufnesc iritată.

              — Trebuia să te gândești că nu vreau să alergi după mine dacă nu ți-am răspuns! zic, iar de data asta el pufnește.

            — Nu există varianta asta, zice, iar eu îmi arcuiesc o sprânceană.

            — Nu vreau să vorbim! zic hotărâtă.

           — Nu face din nou asta! spune nervos, oprindu-mă din a pleca.

            Îi întâlnesc privirea întunecată și mă opresc, rămânând paralizată în strânsoarea lui. Își îndepărtează mâna de pe brațul meu, apoi oftează zgomotos.

            — Chiar nu ai întrebări? Chiar nu ai nimic de spus? întreabă, privindu-mă direct în ochi.

            — Ce aș putea spune? întreb la rându-mi, iar el rămâne tăcut.

            — Orice, doar nu tăcerea asta, zice, apropiindu-se de mine.

            — E adevărat? întreb, iar el rămâne surprins pentru un moment.

            — Da, zice, îndepărtându-se.

            Îl privesc cu neîncredere, iar el oftează. O parte din mine îmi spune să-l cred ca o nebună, iar cealaltă parte îmi spune să nu las garda jos. 

            — E adevărat că te iubesc, Emma. Mereu am făcut-o, dar n-am realizat. Am crezut că e ceva trecător, cum a fost mereu, dar nu. Ți-ai ocupat locul în sufletul meu și nu mai vrei să ieși de acolo, iar eu am acceptat asta, zice, iar eu îmi pierd răsuflarea pentru câteva secunde.

              Aleg să tac, neștiind ce ar trebui să spun, dar el așteaptă nerăbdător măcar un cuvânt din partea mea. Îmi îndrept poziția, rupând contactul vizual.

             — Mi-am pus inima în fața ta, n-ai de gând să spui nimic? sparge liniștea ce se lăsase, făcându-mă atentă la el.

              Îl privesc intrigată, în timp ce el îmi cerșește răspunsul cu privirea. Poate sunt crudă pentru că-i fac asta, dar apoi îmi revin în minte toate fetele acelea. Merită, poate așa va înțelege cum se simt ele, de fapt cum ne simțim noi.

             — Adrian, nu pot avea încredere în tine. Da, spui că mă iubești, dar asta ai spus la fiecare fată cu care ai fost. Pentru tine cuvintele astea sunt nesemnificative. Tu folosești cuvintele astea ca și cum ai cere o pâine și nu mă poți contrazice. O știm amândoi, tu mi-ai spus că nu ți-a păsat de niciuna. De ce aș crede că-ți pasă de mine? spun, privind cum ochii lui se întunecă cu fiecare cuvânt auzit. Albastrul ochilor lui ce odată era deschis, s-a transformat în bleumarin.

           Încerc să-mi continui ideea, dar buzele lui se strivesc de ale mele. Toate imaginile din capul meu dispar, toate cuvintele pe care le știam au devenit uitate. Mă trage mai aproape de el, iar eu îi cuprind chipul cu palmele. Moral ar fi fost să-l împing, apoi să-l pleznesc, dar din secunda în care am început să am sentimente pentru el, totul a devenit imoral. Vechea Emma, m-ar fi judecat, mi-ar fi râs în nas, dar vechea Emma nu mai există. A dispărut din secunda în care am intrat în barul acela și i-am luat apărarea, iar dispariția ei a devenit ireversibilă când l-am sărutat pentru prima oară. 

            Se desprinde din sărut, lăsându-mă să respir, apoi îmi cuprinde fața cu mâinile sale la rându-și. Respirăm sacadat, dar nu se îndepărtează. Încerc să rostesc ceva, dar mă opresc când își lipește fruntea de a mea.

             — Pentru Dumnezeu, nu vorbi, zice, făcându-mă să zâmbesc.

             Îmi observă zâmbetul și mi se alătură. Îl înconjor cu brațele, îmbrățișându-l, iar el face același lucru. Îl pot simți cum își bagă nasul în părul meu și zâmbetul îmi crește. 

             — Ai încredere în mine, Emma. Nu te gândi prea mult la lucruri inutile, ascultă-mă. Ascultă-ți inima dacă nu vrei să mă asculți pe mine, zice șoptit, iar eu îmi pierd răsuflarea din nou.

          Auzim pași și ne îndepărtăm unul de altul, așteptând să vedem cine este. Femeia de serviciu ne judecă cu privirea, în timp ce noi doi ne uitam unul la altul amuzați. Înainte să ne spună ceva, o opresc.

           — Eu tocmai plecam, vă puteți ocupa de el, zic apropiindu-mă de ea. Fie vorba între noi, doamnă, el este de vină pentru tot, zic văzând-o pe femeia cum se amuză copios pe seama noastră.

           — Pe bune, Tudor? Mă vinzi atât de ușor? spune teatral.

          — Te descurci, Toma. Baftă, zic apoi îi fac cu ochiul înainte să plec, auzindu-i râsul colorat în urma mea.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

1543 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!