Sorb cafeaua, lăsând razele de soare să-mi mângâie chipul cât timp citesc cursul. Am decis să merg mai departe și să-mi văd de viața mea, înghețând orice sentiment am avut pentru el vreodată. Așa a făcut și el.

         — Emma, ce faci singură aici? întreabă Oana în timp ce se așază lângă mine.

         — Citeam un curs, ce s-a întâmplat? întreb la rându-mi când îi observ chipul cu o expresie îngrijorată.

         — Nimic, voiam să văd cum te simți, spune, iar eu înțeleg imediat aluzia ei.

         — Nu-mi pasă, zic privindu-i mirarea, privește în jur apoi se dă mai aproape de mine, scanându-mă.

          — Mie-mi poți spune adevărul, Em, spune pe un ton compătimitor, iar eu îmi dau ochii peste cap.

          — Uite ce e, Oana, hai să lămurim un lucru. Eu nu sufăr după nimeni așa că încetează să mă tratezi de parcă aș fi o victimă, spun pe un ton hotărât, privind-o cum își arcuiește o sprânceană.

          — Bine, continuă să ai atitudinea asta și să ascunzi ce simți cu adevărat, spune supărată, apoi își ia geanta și pleacă.

          Oftez nervoasă, apoi închid prea dur mapa din fața mea, făcând câteva foi să fugă spre libertate. Mă întind rapid după ele, dar îmi scapă una printre degete, fiind favorizată de vânt.

          — Grozav, fix asta lipsea! zic nervoasă, alergând după ea.

          Reușesc s-o prind după multe minute, apoi răsuflu ușurată. Îmi ridic privirea, după ce mă opresc din admirat succesul pe care l-am avut și observ figura Alexandrei. Înjur în gând, sperând să nu fie și el cu ea, urmând să mă dau câțiva pași în spate pentru a mă face nevăzută cât mai curând posibil. Mă izbesc de cineva, îl aud cum murmură o înjurătură, apoi privesc paharul de pe jos în care ar fi trebuit să fie cafea.

          — Îmi pare atât de..., zic, în timp ce mă întorc, dar mă opresc la jumătatea propoziției. Un nod mi se pune în gât, împiedicându-mă să vorbesc.

          Îl privesc total luată prin surprindere, iar el face același lucru. Își privește mâna plină cu cafea, apoi o scutură, fiind nervos.

          — Tu chiar trebuie să înveți să te uiți pe unde mergi, zice amuzându-mă, dar prefer să nu arăt asta.

          — Iar tu trebuie să înveți să nu mai apari așa în calea mea, zic, iar el își arcuiește o sprânceană.

          — Mai bine continuă ce voiai să zici ca să pot pleca, zice, apoi mă scanează atent cu ochii săi.

          — Nu voiam să zic nimic, ești liber să-ți continui drumul, zic apoi vreau să plec, dar îl aud oftând și mă opresc.

          Se întoarce spre mine, apoi vine mai aproape, arătându-mi geaca lui de piele pătată cu cafea. Mă încrunt, apoi îmi dau ochii peste cap.

          — Asta să speram că nu va lăsa urme, spune, iar eu pufnesc.

         Îmi ridic și eu brațul, arătând la rându-mi pata de cafea de pe jacheta.

          — Ai dreptate, să sperăm, spun, iar el mă privește atent, apoi pufnește.

          — Nu-ți înțeleg atitudinea, realizezi că este vina ta, nu? spune, amuzându-mă și enervându-mă în același timp.

          — Întrebarea este dacă înțelegi ceva vreodată. Acum, lasă-mă, vezi-ți de drum, zic apoi îmi aranjez bluza.

          — Asta ce vrea să mai însemne? Jur că mă aduci în stadiul să merg cu un dicționar după mine, zice pe un ton frustrat, iar eu îmi dau ochii peste cap.

          — Nici măcar cu dicționarul n-ai înțelege pentru că ești orb. Orb! zic răspicat accentuând ultimul cuvânt. Acum, du-te la prietena ta, zic, iar el își arcuiește o sprânceană, urmând să rânjească.

          Ridică mâinile în semn de predare, apoi se îndepărtează, rânjind în continuare. Se oprește la jumătatea drumului și stă câteva momente nemișcat, făcându-mă și mai confuză decât eram. Mai înaintează un pas, apoi se oprește din nou. Oftează și se întoarce înapoi.

          — Știi ceva? Nu vreau să plec, vreau să rămân aici. Cu tine, zice, făcându-mă să zâmbesc.

          — N-ai să spui nimic? întreabă cu teamă în voce, iar eu oftez.

          Privesc din nou în zare și o privesc pe Alexandra care aștepta nerăbdătoare ca el să apară. Inspir, apoi închid ochii, îndreptându-mi atenția spre el. Mă apropii de el, așezându-mi mâna pe umărul lui.

           — Adrian, pleacă, zic cu greu, privindu-i ochii care erau gata să mă ucidă. Nu o răni, du-te la ea, spun, iar el se încruntă.

           Stă câteva secunde să analizeze ce tocmai am spus, apoi oftează si dă aprobator din cap, urmând să plece.

           O privesc cum îi sare în brațe și zâmbesc. N-am să-mi clădesc fericirea pe nefericirea altcuiva, chiar dacă nu așa ar trebui să fie. Nu-i pot permite să rănească altă fată din cauza mea. Scutur foaia din mâna mea pentru a mă asigura că nu este îmbibată în cafea, apoi mă întorc la locul meu.

          Aranjez foile, apoi citesc încă o dată cursul și mă ridic.  Simt soarele cum se fixează în creștetul capului meu, este mult prea cald pentru o zi de noiembrie. Mă îndrept spre intrarea facultății, dar o observ pe Cătălina și mă opresc. Merg spre ea apoi privesc ce se afla în mâinile ei. Căra după ea o cutie plină de tot felul de lucruri. Îmi arcuiesc o sprânceană apoi privesc intrigată. Ce se întâmplă?

          — Ce faci, Cătă? întreb, iar ea oftează apoi zâmbește amar.

         — Plec, Em, spune , iar eu împietresc.

         — Pleci? Unde pleci? întreb speriată după ce i-am auzit tonul trist.

         — Mă întorc acasă la ai mei, Dreptul nu e de mine, zice, iar eu rămân fără cuvinte câteva secunde.

         — Dar nu poți face asta! Mai e doar anul ăsta, e păcat să renunți acum, încerc s-o conving să rămână, dar ea deja era hotărâtă.

          — Apreciez că vrei să mă motivezi, Em, dar nu mai am bani pentru facultate și simt că nu mă mai regăsesc în mediul acesta. Tocmai mi-am luat rămas bun de la grup, te căutam. Mă bucur că ești aici, zice tristă, apoi lasă cutia în dreptul picioarelor ei și mă cuprinde într-o îmbrățișare puternică.

          — O să-mi lipsești nespus de mult, zice ținându-mă strâns în brațe, apoi pot simți lacrimile ei pe umărul meu. Privirea mi se încetoșează, iar eu închid ochii lăsându-mi sentimentele să iasă la iveală.

           Nu ne desprindem din îmbrățișare pentru că știm amândouă că asta este ultima dată când ne putem strânge în brațe și de aceea plângem fără să ne oprim. Refuz să-mi deschid ochii fiindu-mi teamă că totul va dispărea, iar Cătălina se va evapora ca și cum n-ar fi existat. Ea este atât de importantă atât pentru mine cât și pentru Oana, am fost noi trei. Noi trei de la început. Privesc cu atenție amintirile ce mi se derulează în minte și mă asigur că le pun undeva în siguranță, pentru a nu le uita niciodată. 

          — Emma, gata, liniștește-te, spune, dar eu nu vreau să aud.

         — Va fi bine, voi încerca să vă sun mereu și voi veni în vizită dacă voi putea. Nu te abandonez, liniștește-te, spune pe un ton calm, iar eu îmi revin puțin.

           — Nu mai pot pierde alți oameni din viața mea, zic cu greu, iar ea mă strânge mai tare în brațe.

            — Nu vei pierde pe nimeni, promit, zice, apoi ne desprindem din îmbrățișare.

            Îmi șterg lacrimile, apoi o privesc și-i pot citi tristețea de pe chip. Ea nu voia să plece, se citea pe toată fața ei. Nu pot crede ce a spus. O fată căreia îi sclipeau ochii când vorbea despre viitoarea meserie pe care ar fi avut-o, nu poate spune că nu se mai regăsește. E imposibil.

            — Nu mai plânge, gata, spune, iar eu dau aprobator din cap, apoi oftez.

            Îmi aranjez geaca, apoi apuc cutia sub privirile șocate ale Cătălinei.

            — Eu nu plâng niciodată, acum haide, zic, iar ea dă dezaprobator din cap, apoi zâmbește amuzată de tonul pe care am spus-o.

             O ajut să urce toate cutiile în mașină, apoi o conduc până la autogară. Ajungem acolo, iar după ce-și pune toate bagajele în cală, așteptăm în liniște ca șoferul să-i spună că va pleca în scurt timp.

               — Deci asta a fost? întreabă, iar eu zâmbesc apoi îmi așez mâna pe umărul ei.

              — Prietenia noastră nu se va termina niciodată, deci nu, nu acesta este sfârșitul, zic, iar ea zâmbește.

                Se aud fluierături și multe voci venind spre noi, acompaniate de o muzică destul de tare. Eu și Cătălina rămânem înmărmurite când îi vedem pe toți din grupul nostru, venind înspre noi. Se opresc din a face zgomot, iar Oana apare în fața tuturor.

                — Credeai că te lăsăm s-o duci doar tu? Suntem o familie, spune, apoi toți ceilalți o aprobă zgomotos.

               — Ne vei lipsi enorm, Cătă. Te iubim, zice, apoi o îmbrățișează. Îmbrățișare de grup! strigă, iar toți răspundem chemării ei.

               Ne îngrămădim toți, aproape sufocând-o pe Cătălina, dar nu era deloc deranjată de ceea ce se întâmplă. Zâmbesc, apoi simt cum cineva își așază mâna pe spatele meu. Rămân tăcută, apoi îl privesc cu coada ochiului pe Adrian cum se apropie de urechea mea.

              — M-am despărțit de Alexandra, îmi șoptește, iar eu încerc să mă comport normal când observ că am atras privirile Oanei.

               Ne desprindem din îmbrățișare, urmând s-o privim pe Cătălina cum urcă în autocar. Zâmbesc apoi îi fac cu mâna, ea întorcându-mi gestul. Privesc cum autocarul se îndepărtează și oftez zgomotos. Oana se apropie de mine, punându-mi mâna pe umăr și zâmbindu-mi blând, iar eu dau aprobator din cap, zâmbindu-i înapoi.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

1625 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!