— Acum unde mai mergi?
                Mă întorc plictisit spre fața și mai plictisită a fratelui meu, Hethreybe. Dacă ieșirea mea din acest loc ponosit nu ar ține de alegerile lui — deștepte sau nu —, l-aș fi aruncat imediat de pe scaunul lui pufos, care îi asigura mereu statutul în diferitele cercuri din tărâmul nostru. Îl iubesc, căci mi-e frate, dar cineva trebuie să îi mai scoată din când în când uriașul pumnal din nori din fund, care îl face să creadă că îmi e superior. Dar, după cum am spus, fără el eu nu aș putea pleca în Lumea Oamenilor de câte ori vreau.
                — Îmi iau o... îmi duc degetul arătător spre buzele mele perfecte. Păi, zâmbesc spre Heth, mintea mea strălucită dorește o vacanță scurtă.
                Hethreybe se încruntă sceptic.
                — Oricât de modest ai fi, dragă frate, nu pot să te las din nou în Lume, vorbi fratele mai mare înțelept. O dată pe săptămână! mă anunță el cu un deget ridicat.
                Încep să dau din gene ca o pământeancă stupidă pe care o poți folosi o noapte. Am înțeles, din ultima mea călătorie, că jos, ele se numesc prostituate sau cățele, dacă bine îmi amintesc. Și, din nou, Heth nu se lasă înduplecat de privirea mea cuceritoare. Am uitat că el e încă virgin.
                — Păi, frate drag, îmi retrag zâmbetul și las răutatea să își facă loc pe fața mea, atunci eu plec.
                Dragul meu frate se înfurie, dar pe când să-și scoată bagheta de zână din fund, eu deja intru în Liftul dintre Lumi. E un simplu lift, doar că are muzică pământească ce sună superb. Până să cobor din cutia metalică — nu de mult am învățat cum se numește — îmi iau forma mea spectaculoasă de om. Dacă aș putea, m-aș devora singur la cât de superb arăt, căci sacoul și pantalonii mulați împreună cu ochii mei albaștri ca marea — bla, bla, cum mai spun muritorii atunci când vor să se arate niște romantiști incurabili — și maxilarul pronunțat pot atrage orice femeie. De la cățelele din fața oricărui club, până la bătrânele ce vând mâncare ieftină pe la colțuri. Toate sunt ale mele. Toate mă vor. Și, deși e doar a patra vizită pe Pământ, cam știu cum merge treaba cu cele care se lasă greu. Ele se numesc pe sine... ăh, numai să îmi amintesc. Oh, da! Femei independente, care au rațiune. Dar la primul meu zâmbet, uită de independență și rațiune. Iar atunci când îmi trec mâna prin păr... uită și de decență. Și după o noapte împreună, când se trezesc, își amintesc — ca prin magie — că ele erau de fapt solitare convinse.
                Nimic nu-mi poate rezista, iar asta o știe și fratele meu. Pun pariu că e încă pe tronul lui, înjurându-mă. Oh, frate. Îți cam trebuie o cățea de pe Pământ. Că tot veni vorba...
                Îmi întorc privirea lacomă spre o femeie cu picioare lungi și o rochie scurtă, ce trece pe lângă mine, urmărindu-mă cu privirea. Îmi ridic un colț al buzelor și îmi trec mâna prin păr. O văd oftând și oprindu-se în mijlocul drumului. La o distanță considerabilă, eu îi fac cu ochiul și plec. Femeile sunt proaste. De fapt, oamenii sunt proști.
                De aia am ales să fiu o ființă cerească.
                Sau așa mi-a fost dat să fie.

                Citesc pe un semn verde numele străzii. Nu am mai fost pe aici, dar sunt sigur că nu voi fi înjunghiat, apoi lăsat lefter — da, am bani. Și ce să vezi? Exact după colț, un mic pământean plin de mizerie pe cârpele ce le poartă drept haine încearcă să omoare nemurirea, înfingându-mi un cuțit în piept. Nici măcar nu nimerise locul unde trebuia să fie inima. Cad la pământ. Doar pentru spectacol. Căci atunci când micul hoț nepriceput încearcă grăbit și tremurând să-mi scoată portofelul din buzunar, mă ridic, iar el se trage deoparte, lipindu-se cu spatele de zid.
                Îmi șterg costumul scump de praf, apoi încep să dau din cap, luându-mi prețiosul portofel din mâinile lui murdare.
                — Oh, Doamne! Nici măcar hoți de treabă nu mai sunt în ziua de azi.
               Pe când eu încerc să îi țin o morală despre cum trebuie să ucizi, apoi să furi un om, el se uită înfricoșat la pieptul meu. Îmi cobor privirea și râd.
                — E doar un cuțit, zâmbesc.
                Îl scot imediat din pieptul meu și i-l dau înapoi pământeanului. El continuă să se uite la pieptul meu. Cuțitul era cumva ruginit și mi-am murdărit cămașa albă? Îmi cobor din nou privirea. Nimic.
                — Ce e? mă apropi de el.
                În timp ce bolborosește un „sânge... nu... nu este", îi întind câteva bancnote.
                — Cumpără-ți un cuțit mai bun pentru data viitoare! strig în urma sa, în timp ce el fuge ca un nebun.
                Acceptase banii, dar apoi fugise. Da, oamenii. Îmi dau ochii peste cap, apoi îmi continui drumul. Nu știu unde merg, dar instinctul îmi spune că e bine. Iar eu mereu mă bazez pe el, căci oamenii sunt previzibili.
                Intru în primul club pe care îl văd. Am aflat că pământenii numesc locul unde se pot destrăbăla în voie, fără ca soții și soțiile lor să afle, club. Nu e aglomerat, dar totuși sunt câteva persoane. Pare unul stilat. Sper că au și băuturi la fel ca celelalte cluburi, căci am mare nevoie de ceva tare, apoi o noapte sălbatică cu două. Poate trei.

                Aud vag câteva strigăte, dar, cum am învățat, atunci când vrei să nu ai de a face cu ceva, mă prefac că nu există. Dar aceste strigăte sunt de-a dreptul enervante. Enervante... ah, dragul meu frate!
                Îmi deschid ochii și văd un Hethreybe nervos. Tot ce văd e forma corpului lui din nori, dar știu că el e. Are mare nevoie de o noapte cu cele două femei — dacă le pot numi așa — de lângă mine. Ambele dorm buștean pe mine. Îi zâmbesc fratelui meu. Mă doare capul și nu știu de ce; să fie venirea lui pe Pământ ce se întâmplă odată la trei luni sau băutura din noaptea asta?
                — Minunatul meu frate! îmi deschid brațele pe suprafața patului, aproape adormit. Ce bine că ai venit! Fetele astea sunt cam moarte acum, arăt spre cele două cățele. Dar sunt sigur că îți pot găsi altele două pe măsură.
                Rânjesc spre el, iar văd cum nervii îi sunt întinși la maxim. E normal să mă simt bine enervându-mi fratele? Normal de normal.
                — Vaxhar! tună el serios.
                Îmi strâng buzele și îmi întăresc tot corpul — sau măcar partea din corp care nu e acoperită de alte două trupuri —, încercând să îl copiez.
                — Vaxhar! îmi cobor vocea și îl privesc curios, studiindu-i reacția.
                Își închide ochii. Se calmează. Păcat.
                — Încetează, frate, mârâie printre dinți.
                Mă opresc. Poate avea să mă muște și apoi să mă dea de mâncare la jucăriile lui de pluș pe care știu că le ține ascunse.
                — Bine, bine, îmi dau ochii peste cap.
                Mă ridic din pat. Îmi încrucișez mâinile la piept și îmi privesc fratele.
                — Ai de gând să te mai holbezi la goliciunea corpului meu perfect sau îmi spui de ce ai venit să-mi strici noaptea?
                Heth se încruntă, apoi își ridică privirea spre fața mea.
                — Taci, Vaxhar! Tata a aflat de micile tale „vacanțe" și a spus că vrea să vorbească cu tine, rânjește el, știind că am dat de probleme.
                Dacă era mama, era altceva.
                Dar e tata, așa că... am dat de mari probleme. Uriașe.