Uneori mă-ntreb dacă viața este așa cum o vedem la tv, sau e mai mult decât atât. Alteori încerc să învăț singură din propriile greșeli, uitând că de cele mai multe dăți încă am ceva ce mulți nu dețin. Și anume, Speranța.

         Cu ochii plini de lacrimi, arunc o ultimă privire spre ceea ce obișnuiam să numesc „acasă" , apoi agăț mânerul negru, din plastic al troiller ului, pășind către nicăieri. Fumul dens persistă să-mi tulbure amintirile, iar vocile lor răsună precum două ecouri asurzitoare în mintea mea.

          Și deși s-ar spune că am pierdut controlul de mult datorită ultimelor evenimente marcante ale vieții, totuși lupt. Încă mă zbat ca o nebună între cruda-mi realitate și ficțiunea perfectă a minții mele, cea în care chiar sunt fericită. Astfel, ajungând astăzi să nu-mi mai pese decât de ceea ce vreau. În ce cred. Cum o să fie.

           Sigură pe mine, calc apăsat pe aleea sfărâmată de foc și amintiri îndreptându-mă spre ceea ce acum câteva zile obișnuiam să numesc „poartă" . Strâng din dinți și-n același timp mânerul troiller ului, înghițind în sec. Acum s-a terminat totul. De această dată nu va mai exista o „altă dată" . Astăzi voi începe „o nouă viață" .

            Imediat ce mă apropii de șoseaua la fel de goală ca bagajul pe care-l trag după mine, telefonul din buzunarul gecii mele sfâșiate de amintiri începe să vibreze din ce în ce mai alarmant. Surprinsă, neștiind cine poate fi, îl scot rapid. Și când privesc pe ecran numele băiatului vecinilor, singurul cu care chiar am crescut și format o prietenie strânsă cât de cât, un zâmbet idiot îmi acaparează cu rapiditate chipul.

        — Roseanne, am aflat de incendiu, spune vocea lui groasă, exact așa cum mi-o aminteam, forțându-mă să-mi dau ochii peste cap. Ești bine? își sfârșește apoi discursul dramatic, în timp ce eu înghit în sec.

        — Sunt bine, Jer! exclam, mințindu-l cu nerușinare, chiar și cu riscul de a ști că el va înțelege din prima acest lucru.

        — Cum sunt ai tăi? întreabă șatenul, din nou, așa că îmi dau din nou ochii peste cap pășind către centrul micului sătuc californian în care locuiesc.

         — Nu..., mai sunt! Exclam tristă, simțind cum durerea acestei pierderi uriașe îmi va penetra în cele din urmă întreg pieptul.

          — Oh! Îmi pare așa de rău, Rose! spune vocea lui tristă, tonalitatea sa dându-mi de înțeles ca întotdeauna că îi pasă.

               Pentru că dintre toți cei ce mă cunosc, pe care eu îi știu și pe care părinții mei obișnuiau să-i numească prieteni; Jeremmy și familia lui au rămas singurii oameni la care aș putea apela vreodată în caz de ceva.

             Eu și Jer ne-am dat întâlnire în fața restaurantului „Două Cafele" , din centrul orașului. Tristă, cu lacrimi în ochi, hainele sfâșiate după evenimentul tragic prin care abia ce am trecut și inima cât a unui purice datorită fricii de-a nu ști cum să manageriez o astfel de situație; de îndată ce ochii mei triști îl văd pe băiatul cu care am și crescut de altfel, sar rapid în gâtul lui și permit lacrimilor reci să-mi brăzdeze chipul.

             E o eliberare destul de puternică aș zice eu, iar el e singurul care mă-nțelege. Mai ales că mama lui nu mai e de ceva timp. Plâng și nu-mi pasă dacă ne vede cineva, sau chiar ar asculta conversația noastră. Ci doar strâng în pumni gulerul alb al gecii lui din fâș, știind că e singurul care mă-nțelege. Despre tatăl lui știu doar că e plecat mereu prin lume cu munca, așa că Jeremy este mai mereu singur și trist. Exact ca și mine.

         — Ești sigură că ești bine !? mă-ntreabă, de îndată ce brațele lui mă dezlipesc practic de pe el, forțându-mă să-mi trag nasul, neputincioasă.

          — Nu, îi răspund sincer apoi îmi ridic privirea în ochii lui precum cafeaua. Dar, încerc. O să fiu bine, știu asta! exclam plină de speranță – singurul lucru care mi-a mai și rămas după atâta amar de vreme – , privindu-l direct în timp ce încerc să schițez un zâmbet idiot, mincinos și deloc real.

          — Ai nevoie de ceva ? mă-ntreabă șatenul, dar de frica gândului că voi răbufni în plâns, aleg rapid doar să-mi mișc capul într-o negație perfectă.

          — Sunt aici pentru tine, Rose. Știi asta, nu? spune atingându-mi obrazul drept spre a-mi șterge următorul șir de lacrimi – probabil – , așa că-l opresc la timp și mă ocup singură de asta.

          — Tu cum ești? zic doar ca să schimb tema subiectului, putându-l observa deranjat cumva de întrebarea adresată. Tatăl tău..., zic în speranța că va înțelege situația.

                Însă el, surprinzător pentru mine deoarece nu l-am văzut niciodată așa, doar se răsucește degrabă pe călcâie alegând să tacă preț de câteva momente. Apoi, trăgându-și nasul și dregându-și vocea de cântăreț, îl pot observa ridicându-și brațele spre piept. Semn clar că tocmai și le-a încrucișat la piept.

          — E încă plecat cu familia lui, spune fără să respire măcar, ca din tonalitatea vocii sale să înțeleg cât de mult îl deranjează asta.

               Și astfel, să înțeleg și s-observ că nu-i place deloc de acest job al tatălui său. Oricare ar fi acela. În plus, trebuie să recunosc că are și dreptate. Ce părinte ești, dacă nu-ți petreci nici măcar o secundă lângă copilul tău? Adică da, până și ai mei aveau un oarecare loc de muncă despre care eu nu am știut niciodată care e în mod concret. Dar, întotdeauna au găsit timp pentru mine.

               Oare tatăl lui de ce nu vede cât de afectat este propriul fiu de alegerile făcute de el !?