Urmează să vină o furtună, gândi ea atunci când picăturile au început să se izbească agresiv de tabla ruginită ce acoperea vechea stație de autobuz. Păreau atât de furioase, atât de dornice să spele pământul de toate păcatele ce fuseseră săvârșite vreodată.

         Frigul îi pătrunsese prin geaca subțire pe care o purta, făcând-o să se cutremure la fiecare câteva minute, însă nu se îndura să se miște de pe bancheta de plastic. Privea în gol, trăgând ușor din țigara pe care o ținea de parcă ar fi fost singura ei conexiune cu realitatea.

         Se simțea vinovată pentru cele petrecute cu părinții ei în urmă cu două ore. Îi părea rău pentru vorbele grele pe care le aruncase la mânie, însă știa că avea dreptate și că nu mințise cu nimic. Ei nu aveau dreptul să decidă asupra ei atâta timp cât nu fuseseră acolo și nu se luptaseră să supraviețuiască alături de ea.

         Totuși, fața brăzdată de lacrimi a mamei ei nu-i dădea pace, o bântuia de fiecare dată când închidea ochii. Avea un gust amar în gură, de parcă cuvintele rostite mai înainte fuseseră îmbibate în suc de lămâie. A oftat, proptindu-și fruntea de genunchii pe care îi ținea strâns la piept.

         — Crezi că ploaia asta îți va rezolva problemele? se auzi vocea unui băiat.

         Neya a tresărit, ridicând rapid privirea către străinul apărut pe neașteptate, care stătea în fața ei. L-a recunoscut din prima, căci, în ciuda luminii vagi ce se revărsa asupra lui, el tot radia.

         Ținea strâns umbrela deasupra capului, chiar dacă era deja ud până la piele, iar hainele îi stăteau lipite de corp. Părul îi era turtit, din el curgând firișoare de apă care îi străbăteau fața ușor bronzată.

         Ea a ridicat din sprânceană, neînțelegând de ce e afară pe o vreme ca asta. Nu i se potrivea, el nu făcea parte din acest peisaj, era un contrast mult prea mare. Îl observase de la distanță: zâmbetul lui cald, pe care și acum îl avea afișat, alături de ochii lui verzi, care se scăldau într-o lumină atipică, nu se potriveau cu atmosfera sobră și durerea pe care aceasta părea să o reflecte în jur.

         — Crezi că tu le vei rezolva? i-a răspuns ironic, pe un ton tăios.

         Ochii ei sclipeau, căci era intrigată. Până acum, nu schimbaseră o vorbă pentru că el nu avea ce căuta în haosul ei.

         Nu a părut descurajat de tonalitatea ei arogantă, ba dimpotrivă, părea că o înțelege și că vede dincolo de nonșalanța pe care încerca să o mențină. S-a așezat lângă ea, brațele lor atingându-se ușor, de parcă ar fi fost doi vechi amici care s-au regăsit după o dureroasă călătorie de-o viață. A lăsat umbrela să-i scape, aceasta lovindu-se de pământ cu un zgomot vag, estompat de un tunet.

         — Nu vreau să-ți rezolv problemele, a spus el cu o voce calmă, dar hotărâtă. Doar mă gândeam că poate ai nevoie de o umbrelă.

         Neya a râs scurt și amar, scoțând fum din țigară.

         — Umbrela ta nu schimbă nimic, Rai. Ploaia e singurul lucru constant de care am parte.

         I-a simțit privirea blândă care o cerceta intens, dar nu cu milă, ci plină de o curiozitate aparte, de parcă ar fi fost un mister pentru el, unul care îl fascina și îl făcea să stea treaz nopțile. Părea că vrea să-i descopere tainele, suferințele și cele mai întunecate secrete care se ascundeau în spatele ochilor ei obosiți.

         — Poate ploaia e constantă, dar nu trebuie să treci prin ea singură, a murmurat el, aproape șoptit, de parcă vorbea mai mult pentru el decât pentru ea.

         Ea l-a privit scurt, încercând să găsească o urmă de falsitate în cuvintele lui. Dar n-a găsit nimic. El era pur și simplu... acolo. O prezență liniștită într-o lume haotică. Și asta o deranja mai mult decât orice altceva.

         — N-am cerut companie, a spus ea, stingându-și țigara de marginea scaunului.

         — Știu, dar uneori lucrurile de care avem nevoie nu sunt cele pe care le cerem, i-a răspuns el, ridicând din umeri.

         Ea a vrut să-i răspundă, să-l alunge, dar cuvintele i s-au blocat în gât. Ceva în felul lui simplu, dar neclintit, o dezarma. O făcea să se simtă vulnerabilă, să-și dorească să-i împărtășească din durerea ei. În schimb, a tras ferm haina mai aproape de corp și s-a ridicat.

         — Mulțumesc pentru ofertă, cavalerule, dar eu sunt bine aici, în ploaia mea. Tu ar trebui să te întorci la lumea ta perfectă înainte să te murdărești de tot, a spus ea, întorcându-i spatele.

         Încă o dată își ridica zidurile și nu lăsa pe nimeni să se apropie. Poate că mama ei avea dreptate, chiar era o insensibilă nenorocită.

         Dar chiar și după ce a făcut câțiva pași, a simțit privirea lui asupra ei. Nu ca o judecată, ci ca o lumină care pătrunde acolo unde umbrele își fac de cap de prea mult timp.

         — Poate lumea mea nu e atât de perfectă pe cât crezi, a spus el calm. Și poate că ai fi surprinsă ce pot găsi două lumi imperfecte atunci când se întâlnesc.

         Ea s-a oprit o clipă, fără să se întoarcă, și ploaia i-a spălat o lacrimă pe care n-ar fi recunoscut-o niciodată. Dar nu i-a răspuns. Nu știa ce sau cum, nu avea puterea.

         Nu atunci.

         Pentru că uneori, începuturile nu sunt recunoscute decât mult mai târziu.