*Damon povestește*

             Privesc mândru trupul inert ce zace la cei câțiva centimetri de noi și-mi șterg sângele de la buza inferioară cu degetul.

             — Ești conștient că ți-am ucis propriul frate, nu? spune vocea lui Klaus, așa că scap un mic chicot de amuzament.

             — Cui îi pasă? zic relaxat, absolut detașat de tot. A vrut-o de unul singur! exclam mândru și fac stânga împrejur.

             Am treburi mai importante de făcut decât să plâng moartea fratelui devenit dușman în toate aceste secole. Și dacă a trebuit să trec peste el și prietena lui pentru a-mi atinge țelul, atunci am făcut ce trebuie. Nimeni și nimic nu e mai important decât tine, iubire... Nimeni!

             Pașii mă conduc siguri către celula de la subsolul clădirii, loc în care am avut grijă s-o închid pe ea. Fata care mă va ajuta să te readuc la viață, iubirea mea! Dar imediat ce ajung aproape de ținta mea, îl simt rapid pe Klaus în spatele mele, vocea lui încercând să mă convingă continuu că trebuie să mă opresc. Dar unde scrie asta?! Nicăieri, nu?

             — Chiar cred că ai obosit din cauza luptei, Nick! spun încercând să scap cumva de bărbatul ce nu-mi dă pace nicicum.

             — Și eu continui să cred că ești nebun, zice el plasându-și dur mâna pe umărul meu forțându-mă să mă opresc la câțiva metri de celulă. Dar nu am ce face în această privință, nu-i așa? zice din nou, așa că mă răsucesc zâmbind către el.

             Nimeni nu mă poate opri să obțin ceea ce vreau, de ce nu a înțeles încă acest lucru atât de mic? Căci, după atâtea secole petreute împreună, ar fi trebuit să mă cunoască măcar cât de cât. Nu? Îmi rotesc ochii obosit, așadar și devin rapid serios urcându-mi curajos și-ncrezător ambele brațe pe umerii săi fixându-l cu privirea.

             — Atunci lasă-mă, Nick! exclam dur rotindu-mi capul la fiecare zece zecunde, dar tot fără să-mi mut privirea din ochii săi ec capătă ușor nuanța celor ca mine..., celor ca noi. Du-te acasă și vezi-ți de propriile probleme, nu te ocupa de o cauză pierdută! termin de vorbit, având zâmbetul ironic afișat pe întreaga-mi expresie facială.

             Curajos și simțind că în sfârșit i-am închis gura idiotului meu prieten, pășesc apăsat către celula șatenei înțepate, proptindu-mă chiar în centrul gratiilor în timp ce-mi urc încet mâinile peste acestea. Și o văd. Stă ghemuită acolo, așezată pe bancă de parcă ar dormi. Dar știu că nu o face, deoarece bătăile accelerate ale inimii ei îmi spun asta.

            O analizez în tăcere preț de câteva clipe imaginându-mi-o implorând pentru viața ei, dar când îmi amintesc scopul pentru care am închis-o aici, revin îmi rapid în simțiri și strâng oțelul din care sunt fabricate aceste gratii chiar și riscul de a mă răni. Nu pot s-o ucid, firar să fie! Trebuie doar s-o transform, sau s-o mușc pentru ca tu să revii, Kat... Atât și nimic mai mult.

             Dar șirul gândurilor din mintea mea este rapid întrerupt de un pumn primit de la spate și atunci realizez că, se pare, cineva chiar nu a înțeles de voie bună faptul că n-o să mă opresc. Astfel, mă aduc rapid de jos ridicându-mi privirea spre sursa celor două picioare și fără să rostesc un cuvânt sau o frază completă; sar la atac.

             Tot ce se mai aude în acest loc în afara pumnilor și a sângelui ce sare de colo-colo, este vocea ei care încearcă să mă..., să ne oprească pe mine și Klaus, dar în același timp vocea din capul meu care-mi repetă papagalicește un singur lucru: nu o asculta. Așa că n-o fac. Nu o ascult pe șatena care urlă ca din gură de șarpe, știind că doar ucigându-l pe Klaus voi dobândi calea liberă spre câșig.Și-n plus, dacă voi câștiga și puterea unui Original de a fi cea mai puternică creatură supranaturală după aceasta, atunci chiar nu-mi mai pasă.

             Totul, doar ca să câștig. Pentru că eu, Damon Salvatore, nu știu să pierd niciodată!!!

The End!!!