Eram plictisit și nervos, de aceea am decis să ies afară profitând de întunericul adânc al nopții. Și după nici zece metri de casă, am văzut-o. Mai bine zis, i-am simțit mirosul atât de familiar ce m-a atras tot mai mult spre ea. 

    Faptul că m-am apropiat mult, pășind prin întuneric, a fost doar o întâmplare. Căci eu...cei ca mine, pot merge pe întuneric și asta doar datorită simțurilor noastre supranaturale. O dată vampir, totul se amplifică. Miros. Gust. Văz. Auz.

    Atingerile noastre sunt reci, de parc-am suferi de Hipertirodism - boală reprezentată prin mâinile reci care sunt de multe ori un semn al unor disfunctii la nivelul glandei tiroide. Glanda tiroidă acționează precum un termostat al organismului uman, iar răcirea mâinilor trădează o problemă la nivelul acestei glande. - însă nu ne face bolnavi, ci e un fel de secret ascuns pe care nimeni nu-l cunoaște despre noi. Căci descoperirea secretului, va duce implicit la aflarea adevărului despre reala noastră identitate.

    Fiind conștient că în orice clipă va răsări soarele, m-am oprit cu mâna pe un copac și am inspirat adânc aer în piept, lovindu-mă de mirosul ei uman. Simțurile îmi urlau în timpane să înaintez, să mă apropii și să mă hrănesc, dar ca de obicei m-am oprit. Căci simplul gând că aș putea-o ucide, m-a înfiorat până în străfundul oaselor.

    Eu nu sunt un asasin și cu atât mai mult nu mă hrănesc cu sângele oamenilor. Pentru că eu nu sunt Damon și nici nu am inima împietrită ca și el. Dar cu toate astea, pentru prima dată după mult timp, pierd controlul. Simțurile mele vampirice sunt mai puternice pentru prima dată și asta m-a făcut să mă dezlipesc de copac și să alerg spre fata de la cei câțiva metri de mine.

    Înainte de a mă apropia fizic, așa cum era și scopul inițial, am putut-o vedea plângând ca un copil căruia i s-a furat boboana favorită. M-am înjurat în gând, mi-am rotit ochii și am vrut să mă retrag. Dar mirosul ei atât de puternic m-a împiedicat. Așa că am continuat să pășesc spre ea, de parcă totul ar fi doar o întâmplare.

    Dezamăgirea pe care o citesc acum, stând față în față cu ea, e atât de mare că mă lovește direct în inimă. Oare ce înseamnă asta?

    — Ce faci afară la ora asta târzie din noapte? îndrăznesc s-o întreb pe fata șatenă cu ochi ciocolatii din fața mea, privirea ei încruntată dându-mi de înțeles că am greșit decizând să mă apropii.

    Nu-i înțeleg pe oameni, deși asta susțin tot timpul. Iar acum, pe ea, o înțeleg cu atât mai puțin. De ce se uită așa la mine de parcă și-ar dori să mă bată? De ce simt privirea ei arzându-mă atât de puternic, de parcă aș simți inima topindu-mi-se încetul cu încetul în corpul meu deja mort?

    Expresia feței ei se schimbă radical atunci când mă privește în ochi și o pot vedea cum pășește spre înapoi, frica transmisă de tremuratul mâinilor ei mici precum și a bătăilor accelerate ale inimii sale pe care le pot auzi destul de clar, făcându-mă să înțeleg că am speriat-o deși nu asta mi-a fost intenția.

    Gândindu-mă cum să ameliorez starea ei de frică, pășesc spre ea și înainte ca trupul ei cadă ca un bolovan, brațele mele o susțin la timp. Ochii ei panicați se mută rapid într-ai mei și știu. Probabil asta a fost cea mai mare greșeală în pasul de a o ajuta.

    Palmele ei mici se lipesc rapid de trupul meu, iar eu încerc să caut răspunsul întrebării "de ce e speriată" în ochii ei și mintea mea care deja știe oarecum răspunsul. Sunt un străin. Deși nu am intenția de a o răni sau speria, sunt totuși un străin. Iar ea clar nu are de unde să-mi cunoască intențiile, nu-i așa?

    — Stai departe de mine! Oricine ai fi, doar...doar stai departe de mine. Te rog! îmi spune rapid, eu rămânând ca o statuie în fața ei, analizându-i fiecare mișcare.

    Nu știu ce e cu mine de nu mă pot mișca, nu pot reacționa. Dar clar știu că fata asta îmi face ceva. De ce am venit aici, nu-mi era destul de bine și acasă? Nu am deja destule probleme pe cap aduse de propriul frate nebun, ca să-mi mai caut și eu altele? Dacă mă va reclama prietenilor ei sau..cine știe cui c-aș fi vrut s-o hărțuiesc?

    Îmi scutur rapid capul și-i eliberez trupul ce tremură ca varga de frică, privind-o cum se-ntoarce rapid pe călcâie și dispare din calea mea cât ai clipi. Ce fac eu? Eu doar stau ca o statuie și privesc cum umbra ei se îndepărtează de mine, privind din când în când în urma ei, probabil asigurându-se că nu o urmez.

******

    O văd. Stă la doar câțiva pași de mine, râzând și bucurându-se ca un copil în timp ce miroase trandafirii. Brusc, când parfumul emanat de aceștia pătrunde în nările ei mici, se ridică panicată și-ncepe să țipe, strigând că am otrăvit-o.

    Alerg spre ea, însă se rotește în cerc și continuă să țipe după ajutor, alarmând întreaga casă. Damon apare ca o fantomă lângă mine, întrebându-mă ce s-a întâmplat. Dar de ce nu știu ce răspuns să-i dau? Brusc, vocile mamei ei precum și a doicii ei se fac auzite, spunându-i să se liniștească și ne urlă mie și fratelui meu să aducem rapid pliculețul din camera ei.

    Alerg grăbit spre casă, fiind urmat îndeaproape de fratele meu și când apăs clanța ușii din lemn alb, totul se termină.

    La naiba, nu din nou acel vis. Nu iar același coșmar. Agitat, mă ridic pe șezut și-mi trec mâinile prin păr, ușa auzindu-se cum se deschide rapid. Capul prietenei mele își face apariția prin întredeschizătura ușii din lemn negru, iar eu oftez epuizat.

    — Stefan, ești bine? o aud spunând, așa că-i fac semn să înainteze spre patul meu.

    Faptul că Susan locuiește cu mine, nu mi se pare deloc exagerat. Mai ales că la fel ca mine și ea e singură. Singura diferență dintre noi reprezentând-o faptul că eu am un frate nebun, hrănitor de sânge și carne umană în timp ce eu nu fac asta.

    — Bună dimineața! o salut eu, sperând ca astfel să scap de interogatoriul ei polițist.

    — Neața, Stef. Ești bine? Din nou e același coșmar, nu-i așa? spune ea, știind deja cum a început totul. Cum m-am născut din nou și cum am rămas cu aceste coșmaruri.

    — Voi scăpa de el, Susan. Dacă am ajuns până în ziua de astăzi, voi trece și peste aceste coșmaruri, o asigur eu. Dar oare nu cumva mă amăgesc și pe mine o dată cu ea?

    Fără să spună un cuvânt, îmi mângâie chipul și se retrage în afara dormitorului meu, lăsându-mă singur. Imediat ce termin cu tabieturile, mă apucă o foame îngrozitoare, așa că mă văd nevoit să verific frigiderul care e....gol. La naiba și am zis că trebuie să-l umplu!

    Agitat, căci lipsa hranei ne face pe toți așa, mă plimb în cerc încerând să găsesc o soluție noii probleme apărute. Mai ales că prin minte mi se prelindă încă de ieri imaginea fetei din pădure. Cum se poate ca două persoane diferite să se asemene atât de mult?

    Gândul că e undeva în pădurea asta, mă face să mă gândesc că m-aș putea hrăni din ea și probabil cei cu care a venit. Însă oricât încerc să lupt cu acest sentiment de foame, mi se pare tot mai inutil. Mai ales că peste două săptămâni începe liceul, iar eu trebuie să fiu deja stabil în ceea ce privește poftele și firea de vampir.

    — Stef, de ce ești agitat? spune brusc vocea prietenei mele, spărgând cumva amalgamul de gânduri necurate ce se preling prin capul meu.

    Mă opresc din a mai merge și încerc să mă concentrez pe vocea și prezența ei aici, apoi respir ca după maraton și mă-ntorc cu fața spre ea. Colții deja mi-au apărut, mâinile mele s-au oprit din a mai transpira de nervii provocați de foamea asta incredibilă, iar eu mă agăț de chipul alb și angelic al fetei care reprezintă totul pentru mine de câțiva ani buni deja.

    — Nu sunt. Uite, vezi? Sunt chiar bine, îi spun fetei blondei cu părul împletit pe partea dreaptă a capului, care mă privește suspect de...neîncrezătoare.

    — Și cu toate astea, colții tăi sunt deja scoși afară. Ce e, nu mai e mâncare în frigider? spune ea, amintindu-mi cât de bine mă cunoaște în ciuda evitărilor mele de a mă exprima în fața ei.

    Doar afirm scurt din cap spusele ei și o pot vedea zâmbindu-mi, ca mai apoi mâinile ei să le atingă pe ale mele, împreunându-le. 

    — Atunci, du-te. Mergi și adu de mâncare, Stefan. Am încredere că ești pregătit să ieși! îmi spune privindu-mă în ochi, frica resimțită de fata aceea din pădure fiind acum resimțită și de mine. Doar că în intensități mult mai mari. Doamne, oare chiar sunt pregătit să ies afară?

    Îmi scutur capul de întrebări, îndoieli și frici și zâmbesc. Susan are dreptate. Chiar sunt pregătit s-o fac. Am muncit atât de mult timp pentru asta, că știu că sunt gata. Pășesc spre blondă și o îmbrățișez rapid și fericit, brațele ei înconjurându-mi talia într-un mod încurajator. 

    Da. În mod sigur am făcut cea mai bună alegere decizând să rămânem prieteni, în ciuda dorințelor celorlalți.