Am ajuns la detinație, așa că imediat ce ne asigurăm că și suntem în locul potrivit, băieții încep să așeze corturile, iar noi îi ajutăm.

          Eu, Scot și Matt, ne ocupăm de primul cort, iar Care, iubitul ei misterios și Claire se ocupă de celălalt cort, noi împărțind corturile încă de pe drumul spre New Orleans. Râdem, zicem glume și ne simțim bine, însă asta nu înseamnă că l-am uitat pe Jared. Încă îmi fac griji în privința lui. Oare cum s-o descurca fără mine?

          — Noi am terminat! Bate palma, amice! strigă Scott, entuziasmat maxim, eu privindu-i cum bat palma cei doi băieți din fața mea, asta în timp ce Care și ceilalți încă par a mai avea de lucru.

          — Hei, dar nu e corect! Voi sunteți doi bărbați acolo, iar eu am parte de două fete lângă mine! se plânge brunetul iubit al Carolinei, noi trei privindu-i mândri.

          — Dacă nu-ți convine ajutorul nostru, putem trece pe partea cealaltă, oricând! îi replică blonda, supărată, în timp ce el o strânge la pieptul său.

          Îi privesc și mă simt fericită pentru ei. Mai ales că nici eu nu am de ce să mă plâng. Scott apare ca o fantomă în spatele meu, îmbrățișându-mă strâns și începând să mă sărute, de parcă noaptea asta chiar mă voi dărui lui în sfârșit, aici de față cu toată lumea.

          — Minunat! Iar dacă voi o să mai stați, chinuindu-vă să așezați cortul, eu o să intru la somn. Mâine e o zi nouă, nu-i așa? spune Matt, eu și Scott privindu-ne confuji. 

          Eu aș vrea să mai stăm, să le dăm o mână de ajutor și celorlalți, însă de ce simt în privirea iubitului meu, un refuz categoric?

           — Bravo, Matt! Bună treabă. Altcineva, cine mai pleacă la culcare? spune blonda, obosită și vizibil afectată de spusele lui Matt, în timp ce eu mă dezlipesc de brațele lui Scott și pășesc spre ei.

          — Eu o să vă ajut! Haide, Care. Ai mare noroc (,) că știu cum să vă ajut, altfel v-ar fi așteptat zorii zilei aici! spun mândră, făcându-i din ochi în timp ce ea strâmbă din nas.

           — Lena are dreptate! Vă ajut și eu! spune iubitul meu, sosind degrabă lângă mine, în timp ce pe fața blondei pot citi un zâmbet larg, de fericire.

           Ne apucăm de treabă și terminăm totul în timp record. Fără mine și Scott aici, nu ar fi terminat cortul nici mâine, sunt sigură. Noaptea cade peste noi, cei care ne-am găsit culcușul în brațele iubiților noștri. Mai puțin Matt și Claire care dorm singuri, în colțurile lor separate.

****

           A fost o noapte liniștită. Nu m-aș fi așteptat niciodată să avem parte de o primă noapte, atât de liniștită. Mă ridic din brațele lui Scott, având grijă să nu-l trezesc, pașii ducându-mă spre geanta cu sticlele de apă, pentru că mi-e sete.

         Abia dacă scot sticla din geantă și o duc la gură, căci un țipăt de panică curpinde întregul nostru „campus" aranjat afară. Scap sticla din mână, ochii mei mutându-se rapid spre fermoarul lăsat în jos al cortului. După țipăt, vocea aceea pare a-i aparține blondei, însă niciodată nu e prea târziu pentru a verifica. Nu?

        Confuză, speriată dar și îngrijorată, pășesc spre ieșire și deschid cortul, ieșind afară. Acolo unde o văd pe ea, stând jos pe genunchi și plângând ca un copil, strigând continu după ajutor. Mă uit în jur, iar când nu văd pe nimeni, pășesc spre ea, îngrijorată. Mâinile mele poposesc peste umerii ei mici, privirea ei furioasă, ridicându-se în ochii mei panicați.

        — Tu ce dracu faci afară? Unde sunt băieții curajoși, care ne-au adus aici? mă întreabă printre dinți, ridicându-se în picioare.

        Confuză, fac un pas în spate privind-o continu în acei ochi roșii de nesomn, nervi și plâns. Îmi dreg vocea și-mi scutur capul de ideile nebune legate de starea ei, decizând să fac un pas în față pentru a o întreba dacă se simte bine și să descopăr ce s-a întâmplat. Însă ea mă surprinde prin faptul că imediat ce mă vede pășind spre ea, face un pas în spate, ca mai apoi, la auzul vocii lui Scott, să fugă direct în brațele lui, lăsându-mă să-i privesc tăcută.

        — Gata, ajunge, Care! Nu mai plânge, te rog și spune-mi ce s-a întâmplat? îl aud pe Scott întrebând, așa că pășesc spre ei, el făcându-mi semn să stau departe.

        Nu știu ce înseamnă asta, nu știu de ce ea se comportă așa, însă nu e momentul să creez o scenă sau să inventez o scuză, un motiv de ceartă în aceste secunde ce o afectează vizibil. Cumva.

        Din discuția ei cu Scott, aflu că iubitul ei a dispărut încă de ieri-noapte, așa că panica ne cuprinde pe toți cei de afară. O mână poposește rapid pe umărul meu, iar când mă-ntorc spre sursă o văd pe mulatră privindu-mă obosită și vizibil nedorimită. Ce naibii, l-au căutat toată noaptea? Atunci de ce nu ne-au anunțat și pe noi?

        — Nu am reușit să-l găsesc! spune ea, printre gâfâieli, eu privind-o surprinsă și încă în stare de șoc.

        — E în regulă, Clarise! E ok! îi spun eu, însă sunt luată prin surprindere de vocea blondei care pare a o șoca chiar și pe mulatra noastră prietenă.

        — Ești o tâmpită! Și normal că nu ai găsit nimic, nici măcar nu ești în stare de fugi! reproșează Caroline, eu privind-o cu ochii mari, în timp ce mulatra își lasă capul în jos, rușinată.

        — Dar tu ești capabilă să-nțelegi că pur și simplu nu l-a găsit? Ce cu tine, Care? De când am ajuns, ești în starea asta! îi reproșez în cele din urmă, mulatra agățându-mi încheietura în scopul de a mă opri probabil, în timp ce îl văd chiar și pe Scott pășind spre noi.

        — Tu nu te băga, Pierce! Nu e problema ta, în ce stare sunt eu! scuipă blonda cuvintele, împingându-mă ușor.

        Nu știu dacă se aștepta să și ripostez, însă îi agăț brațul, strângândui-l ca pe un material și o fixez cu privirea. Da! Sunt deranjată de atitudinea ei și da, nu cred că are de-a face cu comportamentul prietenei noastre. Amândouă suntem furioase, însă eu măcar nu-mi revărs nervii pe cei din jur, așa cum o face ea. De ce nu-nțelege și ea(,) asta?

        — Ce se petrece aici? spune vocea lui Matt, brusc, însă nici una din noi nu are curajul de a-l privi. De răspuns, ce să mai zic.

        Cumva, brunetul ajunge între noi, ochii lui marini fixându-ne pe amândouă. Se uită când la mine, când la ea și simt cum mă liniștesc. Mai ales că, atunci când mă reprivește îi spun din privire, oarecum, că sunt ok și-l văd agățându-i încheietura blondei, ca mai apoi s-o târască după el, în pădure.

        — Ce-a fost asta? spune brusc vocea lui Scott, care apare ca o fantomă în în fața mea, eu privindu-l confuză.

        — Ce-a fost... ce? întreb eu, privirea lui calmă și veselă, acum fiind roșie de nervi.

        Nu avem probleme de cuplu de obicei, însă de data asta chiar mi se pare că exagerează. Ce? Nu a văzut și el că doar discutam cu cei doi? Ce a văzut așa de...special, încât să îmi ceară explicații? În plus, eu nu ofer nimănui explicații despre ce nu se întâmplă.

        Oamenii tind adesea să vadă printre cuvinte, în reacții sau chiar în comportamentul celuilalt ceea ce vor ei să vadă. Însă asta nu înseamnă mereu, că tot ce văd ei, sau percep a vedea, e și real. Nu-i așa?

        — Știi foarte bine despre ce vorbesc, Elena! scuipă el cuvintele, bruscându-mi brațele, vocea lui Matt spărgând acest moment plin de cruzime a iubitului meu. Un moment despre care nu aveam nici o idee că va exista vreodată.

        — Scott! Elena, pregătiți-vă! Pornim în pădure, în căutarea lui Jacob! spune Matt, privindu-ne, brațele lui Scott părăsindu-mi trupul, ochii mei putându-l observa cum pleacă furios spre cort, pentru a se pregăti de drum.

    ****

        Mă opresc obosită, sprijinindu-mi mâinile de genunchi.

        — Nu mai pot să merg! spun printre respirații mai ales că până aici, aproape de mijlocul pădurii ăsteia, aproape că am alergat pentru a ține pasul cu Scott.

        — Tu niciodată nu mai poți să faci nimic! Vino, leneșo! spune Scott, ridicându-mă de jos, în timp ce eu îi zâmbesc. 

        Orele se scurg repede, timpul părându-ni-se acum mai mult ca niciodată, doar un moment ce se scruge rapid și pe care nu-l putem opri orice am face. Reîncepem să mergem și deși mă simt din ce în ce mai obosită, reușesc cumva să țin pasul cu iubitul meu ce pare a nu simți oboseala.

        Brusc, pager-ul său începe să vibreze, semn că ceilalți sau oprit. Mă ciocnesc de el, apoi merg lângă el, privind filmarea trimisă de ei. Iar când îi vedem spunând că ne întoarcem, Scott își iese din minți, aruncând aparatul din mână și începe să înjure ca un nebun, lovind copacii din jur.

        — E în regulă, Scott! Liniștește-te! Ne întoarcem, ce să facem? spun agățându-i mâna însă cumva, reușește și mă împinge, fundul meu atingând la propriu pământul rece și plin de frunze.

        Din toată furia lui, nu a ieșit nimic. De ce nu am prevăzut asta? Îmi arunc ochii peste cap și mă ridic în picioare, mergând din nou lângă el. Îi ating umărul, iar când mă privește, e de parc-aș vedea un alt bărbat.

       Roșeata din ochii lui, se disipează, iar maxilarul încleștat pare a se descleșta la atingerea mea. Mă îmbrățișează rapid, iar eu îmi urc încet brațele pe spatele lui. Îl pot auzi, cerându-și scuze și știu. A fost doar un moment! O clipă de nebunie, provocată de negăsirea acelui tip!