Alarma enerventă a telefonului mă trezește ca din morți și asta doar din cauză că visam atât de frumos... Așa că iată întrebarea mea pentru ziua de astăzi: de ce totul e mai bine în vise, decât în realitate?

               Acolo sunt fericită. Liniștită, plină de energie pozitivă și înconjurată de iubire sau oameni ce mă iubesc. Asta pe când în viața reală se întâmplă exact opusul. Aici simt de parcă totul ar fi împotriva mea. De la liniște la energii și de la privirile oamenilor, la stările de spirit ale acestora.

              Obosită, casc și cobor la marginea patului. Imaginea din vis cu mine și Stefan sărutându-ne nu-mi iese nicicum din minte, așa că zâmbesc chiar și fără să-mi propun asta. În aceste secunde, simt că el e singurul meu punct ce mă menține puternică și nu mă lasă să cad... Singurul meu sprijin real.

              Îmi îndrept spatele și cobor din pat îndreptându-mi încet pașii spre baie, singurul loc ce mă poate readuce la viață înaintea ta, șatenule. După tabieturile ce nu durează mai mult de jumătate de oră, intru înapoi în cameră și-mi aleg rapid ținuta pentru astăzi.

              Cum astăzi liceul nostru împlinește 100 de ani de la înființare, cursurile noastre vor fi înlocuite de o frumoasă petrecere și activități extrașcolare, precum și de binefacere pentru copiii orfani. Așa că o să-mi aleg o rochiță neagră, mulată și o să-mi prind o agrafă în păr.

              Singură apoi deoarece Jared iarăși a plecat fără să mă anunțe, pornesc într-un ritm meditativ spre școală. Cum e posibil ca fratele meu, singurul care ar fi trebuit să nu-mi întoarcă spatele, îmi face asta? Cum se poate ca eu să trăiesc două emoții atât de diferite, cu doi băieți atât de importanți și diferiți din viața mea? Nu știu.

              Iau cotitura străzii trecându-mi mâna prin părul strâns la spate într-o clamă și o văd pe Claire. Calcă apăsat spre curtea liceului și se comportă de parcă cuvintele noastre din ziua anterioară încă i-ar răsuna în urechi, fapt ce nu-mi face creierul decât să se gândească din nou că am greșit.

              Pentru o secundă am intenția de a o ajunge din urmă și a mă scuza pentru ieri, dar ceva mă-mpiedică. Ceva în interiorul meu îmi spune că și ea, la fel ca toți ceilalți mi-a ascuns ceva atât de grav ca puterea de care ne-a vorbit. Așa că mă opresc și aleg s-o urmez în tăcere, chiar și cu riscul de a fi observată.

              Dar nu mă vede, ceea ce e bine pentru mine. Nu? Zâmbesc în sinea mea și-naintez tăcută imaginându-mi o versiune diferită față de cea de ieri în care să-i fi spus ce i-am spus sau în care să fi reacționat diferit și atunci nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Dar nu mă voi lega astfel de iluzii, căci acestea sunt cele mai dure coșmaruri pe care și le poate crea cineva.

              — Lena, așteaptă! aud brusc și mă opresc, putând-o observa pe mulatră cum mă ignoră pășind din ce în ce mai alert.

              O face pentru că nu vrea să mă vadă, știu asta. Nu e nevoie s-o aud din gura ei, de aceea și simt cum în gât mi se formează un nod destul de dificil de înghițit. Mă răsucesc totuși încet pe călcâie și-l aștept pe Matt să vină lângă mine, eu forțându-mi un mic zâmbet fals în colțul gurii de îndată ce-l privesc.

              Zâmbetul lui larg în schimb, face ca fericirea de a mă vedea să i se citească clar pe față. Mâna sa mare și groasă se așează apoi destul de rapid după gâtul meu amândoi începând să pășim mai departe, fapt ce-mi amintește destul de rapid de Scott și geloziile lui stupide în ceea ce privește relația noastră, dar și intențiile părinților noștri din trecut.

               — Ce faci, ești gata de petrecerea de azi? spune întrebând două lucruri deodată, iar eu tac.

                 Nu vreau să-nțeleagă că mă gândesc undeva, ci doar că sunt aici. De asemenea, nu vreau să-i insuflu gândul că aș refuza tratamentele lui copilărești uneori, când noi doi suntem, vom fi și mereu am fost cei mai buni prieteni. Dar atunci, de ce cumva simt că el exagerează? Sau poate, eu sunt cea care face asta?

                — Ce? zic confuză, scuturându-mi rapid capul de întrebările idioate ce m-au invadat ca apa un bazin de înnot.

                — Petrecerea de..., spune și-l simt oprindu-se în loc – asta deoarece și eu mă opresc, căci mă ținea încă de după gât – confuzia citindu-se clar pe fața lui. Ești bine Elena, sau ai nevoie de un doctor? mă-ntreabă la final, forțându-mă să-mi arunc ochii peste cap.

                — Ești nebun, îl „complimentez" eu cu zâmbetul pe buze, citind un mic chicot de amuzament pe expresia feței sale. Tu ai nevoie de medici, la plural, nu eu! îl anunț și continui să pășesc spre curtea liceului.

               Tachinările noastre sunt dulci, amicale și ni le permitem căci suntem conștienți amândoi de ele. Știu că niciodată nici unul din noi nu le va încălca și nici nu va trece limita prieteniei ce ne leagă, de aceea ne permitem să fim mai mult decât alți prieteni care poate nu-și împărtășesc atât de multe ca noi.

               Îl privesc în ochi și-mi amintesc cu zâmbetul pe buze tot ceea ce ne-a legat, trecutul nostru împreună asemănându-se oarecum cu cel al unui cuplu deși noi nu am fost niciodată unul. Ne-am purtat mereu natural, delicați și blânzi unul cu celălalt; iar acest lucru ne-a consolidat relația făcând-o să dăinuie chiar și după atât de mulți ani.

               — Măi, da, spune apoi aruncându-și scurt ochii căprui peste cap. Sincer, uneori și eu cred asta! exclamă la final și-ncepem împreună să râdem.

               Matt nu e ca ceilalți băieți din jurul meu și din acest motiv l-am lăsat să mi se apropie atât de mult, menținând această frumoasă relație de prietenie chiar și-n ciuda celor care mereu au încercat să ne despartă cumva. Geloziile oamenilor sunt diverse și nasc din motive diferite, însă într-un final toate duc în același punct pe care amândoi l-am evitat mereu având grijă de noi.

                Discutăm diverse și ne simțim bine ca de obicei, râzând sau făcând glume. Dar când subiectul discuției noastre ajunge cumva la mulatra noastră prietenă, totul se încheie. E de parcă amândoi ne-am situa la marginea aceleiași prăpastii de îndoieli, supărări și necazuri; însă nici unul din noi nu avem curajul să trecem pe malul opus care e plin de împăcare, fericire, sănătate și mici bucurii ale vieții.

                — Nu ne va ierta niciodată pentru glumițele noastre, Len! exclamă brunetul, trist, forțându-mă să simt același lucru ca și el.

                Totuși, mâna mea stângă urcă pe brațul său și zâmbesc. Am nevoie să-l încurajez pe el acum, să zâmbească știind că o dată, cândva, el era cel care făcea asta. A făcut așa cu mine, cu fetele, cu toată lumea din liceu. Inclusiv cu fratele meu care niciodată..., care mereu l-a privit ca pe un acuzator sau cine știe ce alt derivat al cuvântului.

                — Atunci hai să schimbăm acest lucru, Matt! spun cu zâmbetul pe buze, privirea lui luminându-se cât de cât. 

                Măcar am obținut puțin din ce am vrut. L-am făcut să zâmbească!

                — Tu ai un plan! exclamă privindu-mi expresia veselă care însă ascunde aceeași durere dintotdeauna provocată de acel moment.

                — Încă nu, dar știu că nu trebuie să renunț! răspund zâmbind și-mi urc curajoasă mâinile pe fața lui, nici unul din noi nu trebuie! exclam din noi și de data asta chiar reușesc să-l fac să își schimbe părerile, dispoziția, expresia facială.

                — Știu, Len! exclamă bucuros, făcându-mă să mă simt mândră cumva căci am reușit să fac ce mi-am propus inițial. De aceea, am o idee legată de acest subiect! sfârșește el să vorbească și știu.

                La naiba, tocmai și-a făcut un plan! Citesc în privirea lui pericolul acestui plan și știu că vom regreta împreună la sfârșitul acestei zile. De ce? Poate pentru că deja știu că ideea lui se va pune în mișcare atunci?!

***

                Trag cu forță aer în piept și privesc mulțimea de gălăgioși din fața mea, ce par a se simți destul de bine. De parcă nimic nu ar fi schimbat, totul ar fi frumos și bine în lumea lor, loc în care nu există supărări, tristeți sau necazuri. Și acest lucru, mă cam înfioară, sinceră să fiu.

                — Hei, tu de ce stai pe margine? aud brusc vocea caldă a șatenului Salvatore, pe care-l și văd venind spre mine de la o masă.

                Nu știu dacă sunt tensionată căci mă gândesc continuu la Claire, la planul lui Matt sau ideea de plan a lui, ori la sărutul din vis; dar știu sigur că nu am dispoziția necesară de a zâmbi. Nu acum, nu pe durata zilei și poate, nu pentru motivele deja menționate.

                La naiba!

                — Nu stau, eu doar..., încerc să mă explic, însă e în zadar. 

                Nu știu dacă s-a îmbătat, așa e el plin de energie – căci nu l-am văzut niciodată așa – sau pur și simplu e ceva în aer care l-a făcut atât de vesel, însă sunt sigură că e ceva. Ciudat, schimbat și totuși atât de el. Mai ales că purtând acest costum negru cu cravată, primește un aer atât de sexi încât mă face mândră că-i sunt iubită dar și parteneră la această petrecere, astăzi.

                — Of, hai să-ți cer ceva ce sigur poți să faci în această zi minunată! spune șatenul ridicându-și mâna la spatele capului meu, spre agrafa din păr.

                Îl privesc întrebătoare, neînțelegând ce vrea sau urmărește și-l pot observa aruncându-și scurt ochii primăvăratici peste cap, simțindu-i degetele mari apucând de agrafa mea pe care o dă rapid jos. Îmi ciufulește ușor părul, apoi îl aranjează de parcă ar fi un frizer priceput la asta și-mi zâmbește. Da, în mod clar a obținut acum ce și-a dorit. Trebuie să renunț la agrafe de păr începând de azi!gândesc în sinea mea.

                — Mulțumesc?! zic zâmbind, palmele lui mari și groase lipindu-se rapid de fața mea.

                Se apropie apoi încet de mine, lipindu-și fruntea de a mea și știu. Se va întâmpla din nou. Mă va săruta. Dar momentul nostru magic este întrerupt rapid, eu sunt scoasă din visare de buzele lui moi care se lipesc de fruntea mea și știu. Din nou am început să visez cu ochii deschiși. Dar este acesta oare un lucru atât de rău?

                Imediat după, îmi agață talia și se apropie de urechea mea șoptindu-mi un :„ vom relua ce am început, dar nu acum căci nu e momentul!" și-l privesc confuză. Observând asta în privirea lui, îi simt mâna agățându-mi încheietura dreaptă în timp ce mă trage după el prin mulțimea de tineri ce dansează pe diverse ritmuri.

                — Dansezi? mă-ntreabă apoi, răscuindu-se cu fața spre mine în timp ce-și întinde mâna spre a o agăța.

                — Da! răspund cu zâmbetul pe față, asta deși simt să fac cu totul altceva chiar acum.

                Ritmurile melodiei de pe fundal se schimbă rapid, luminile se sting pentru o secundă, iar frica de întuneric îmi paralizează rapid mintea. De aceea mă și refugiez rapid în brațele șatenului meu – hmm, ce bine sună „al meu" – și-i simt rapid brațele masându-mi spatele.

                — Nu te teme, sunt aici! disting vocea lui prin miile de voci din capul meu ce-mi amintesc de această fobie și știu că sunt în siguranță. 

                — Așa e, dar nu pot evita să nu simt asta! spun cu vocea tremurândă, în timp ce luminile se reaprind și eu mă trezesc aproape sufocându-l pe bietul băiat cu brațele mele atârnate de gâtul său rece.

                La naiba, de ce e așa rece? Și..., cum de nu am observat asta până acum?

                — Fobie de întuneric? mă-ntreabă în timp ce o melodie nouă, un ritm total necunoscut mie se aude pornindu-se în boxe.

                — Printre altele! mă exprim forțându-mi un mic zâmbet, el sărutându-mă cast pe buze de această dată.

                — Le vom descoperi pe parcurs, atunci! spune el și mă-mpinge spre înapoi, pentru a începe să dansăm.

                Citesc liniștea și bucuria de a fi aici, în privirea lui și știu. Nu am greșit pentru nici o secundă având încredere în el. Străinul care a intrat în viața mea ca un erou și a rămas ca cel mai bun prieten, transformând într-un final și acest sentiment într-unul mai magic: iubirea.