Ochii lui expresivi încă mă analizează în liniște, în timp ce pe întreaga-i expresie facială pot citi un zâmbet confuz ce încă așteaptă un răspuns din partea mea. Dar ce ți-aș putea spune șatenule, din moment ce mie însămi nu-mi pot mărturisi cu adevărat sentimentele?

             — Sunt încă aici, nu? zic forțându-mi un mic zâmbet nevinovat în colțul stâng al gurii, privirea lui alunecând rapid acolo... la locul precis, de parcă s-ar gândi din nou la seara trecută.

             O seară minunată, în opinia mea. Prima mea seară în care chiar m-am simțit importantă din nou, pentru altcineva decât părinții mei. O seară în care am reușit să primesc cumva înapoi atențiile, iubirea și fericirea oferită celor din jurul meu. O seară în care nu a mai trebuit și nici n-a fost nevoie să mă mai prefac că sunt bine.

              — Și totuși..., zice lăsând propoziția să plutească fără ca măcar să-i pot anticipa întrebarea.

              Însă presimt cumva..., știu ce vrea să spună doar privindu-l scurt în ochi. Acei ochi primăvăratici ce strălucesc puternic de la soarele puternic de deasupra noastră, amintindu-mi cât de bine mă simt având încredere în el. Străinul din viața mea și-n același timp, iluzia devenită realitate într-un timp atât de scurt.

              — Ai dreptate, zic tristă, sunt atât de departe în același timp! exclam tristă, privind în față spre elevii gălăgioși ce aglomerează curtea liceului.

              Unii țipă, alții se distrează, iar ceilalți șușotesc diverse sau poate doar povestesc. Însă când în raza mea vizuală apare fratele meu, toate gândurile legate de orice, se opresc asta în timp ce în mintea apare din nou vocea lui repetându-mi papagalicește că nu suntem frați.

              Nu suntem frați, Elena! Nu suntem frați! e tot ceea ce aud în timpane în ciuda faptului că mă încrunt și simt cum stomacul mi se strânge într-un nod de nemulțumire tactil, deranjat de vederea lui. E de parcă până și el mi-ar spune: „vezi, încă ești atât de naivă să crezi că veți redeveni cine erați" . 

              — Da, am observat! îl aud spunându-mi, așa că-mi scutur scurt capul de gânduri și-nghit în sec.

              — Dar lasă starea mea, spun curajoasă, dorindu-mi din toate puterile să revin la viață cumva, spune-mi ceva frumos! exclam cu zâmbetul pe buze, confuzia citindu-i-se clar prin fiecare mușchi.

              — Ca de exemplu? întreabă surprins, făcându-mă pentru prima dată să înțeleg că pe el, spre deosebire de ceilalți, chiar nu voi reuși nicicând să-l citesc.

              — Hmm, nu știu, zic ridicând pasiv din umeri. Despre orice... Tine, familia ta, prietenii tăi. Orice! exclam la final, observând cât de gânditor și oarecum precaut devine în fața acestei propuneri venite din partea mea.

              Îl privesc nerăbdătoare să-l ascult pentru că știu că-n interiorul meu ard de dorința de a afla altceva decât ceea ce vocea fratelui meu îmi repetă în timpane și ard de nerăbdarea de a fi altcumva, față de cum sunt eu... Vreau să redevin cum eram seara trecută... Veselă, liniștită și fără îndoieli.

              — Mai bine povestește-mi tu! mă-ndeamnă vesel, un zâmbet larg acaparându-i brusc buzele.

               La naiba, nici nu observasem cât de rapid își schimbă starea!

               — Bine, renunț eu la a mă contrazice cu el căci sunt conștientă că întotdeauna voi fi cea care va suferi de pe urma oricărei discuții de genul. 

               Așa a fost în trecut, pe vremea când trăia tata. Așa a fost după trecerea lor în neființă, cu fratele meu, apoi cu Scott și acum..., acum chiar nu vreau să mi se întâmple din nou cu tine, Stefan. Așa că trag cu forță aer în piept și-mi mut scurt privirea spre prietena mea pe care o zăresc vorbind destul de agitată cu un grup de alte fete din liceu.

               — Crezi că sunt un monstru? întreb direct, trecându-mi mâna prin părul lung și șaten în timp ce continui s-o privesc pe Claire.

               Nu mi-a zis niciodată asta. Nu ea, nu în persoană, nu din orice motiv. Dar cumva, reacția ei mi-a readus aminte de Caroline și de Jo. Ambii fiind părți ale trecutului meu prezent, precum și părți importante din inima și sufletul meu. 

                Tăcerea ce mă-nconjoară îmi obligă privirea să se răsucească spre băiatul de lângă mine ce pare parcă atins de cuvintele și întrebarea mea, așa că devin confuză. Se presupune că monstrul aș fi eu, nu el. Atunci ce se petrece?

                 — Nu rosti cuvinte despre ale căror însemnătate nu știi nimic, Len! spune el pe un ton jos, după câteva clipe de tăcere apăsătoare. Și nu, nu ești un monstru! îmi spune privindu-mă în ochi de această dată, zâmbindu-mi. Monștri sunt cei ce spun că te cunosc, dar nu o fac! exclamă mândru, mâna lui groasă așezându-se peste a mea.

                Nu știu cum, când sau de ce, însă cert e un lucru. În ochii lui văd mai mult decât sinceritatea cuvintelor sale sau a momentelor petrecute împreună. Văd tot ceea ce eu nu sunt, dar cumva devin datorită lui. Adică mai puternică, mai înțeleaptă și mai puțin naivă decât înainte, decât niciodată.

                Nu cred în destin, în soartă sau în îngerași așezați pe umerii noștri. Nu sunt un copil naiv care crede că totul e real și posibil, însă..., cumva, stând alături de șatenul Salvatore învăț mai multe despre viață decât aș fi făcut-o fără el. Simt că alături de el, primindu-l în viața mea, voi primi mai mult decât mi-a oferit soarta, Scott sau chiar eu însămi.