Evenimentul de ieri mi-a lăsat un gust dulce în gură, dar și ușor amar amintindu-mi parcă faptul că-mi lipsește ceva... Îmi lipsește el, mai bine zis. 

             Niciodată nu am crezut în „dragostea la prima vedere" sau „ a uita atât de repede" pe cineva sau ceva. Dar după seara trecută, sinceră să fiu, am început să cred că de fapt chiar există astfel de trăiri. Omul nu doar că poate uita și trece peste ceva nefavorabil lui din trecut, dar dacă vrea și are puterea de a o face, atunci se va întâmpla acest lucru cu siguranță.

             Emoționată ca niciodată, realizez că de fapt ceea ce simt acum nu am simțit nici măcar alături de trecutul meu cu Scott. Acum, tind să cred mai mult că de fapt ce era între noi nu se numea iubire, cât obișnuință. Eram obișnuiți să fim mereu în aceleași cercuri de prieteni, de oameni, de evenimente.

             Gândindu-mă la asta și realizez cât de mic a fost de fapt hăul în care m-a abandonat el din voință proprie. Asta deși furia, dezamăgirea și neputința mea erau mari. Cum e posibil așa ceva? Nu am nici cea mai mică idee. Poate simțeam asta deoarece... voiam să-l iubesc așa cum eu nu am fost iubită de nimeni. Și acum, realizez că nici de el.

             Gânditoare, calc cu pași mici în curtea liceului arhiplin de elevi și deja simt roșeața urcându-mi-se în obraji la simpla idee că-l voi revedea pe el. Eroul meu din pădure, dar mai mult decât atât, eroul din viața mea. Îmi ridic timid privirea din pământ, brațele prietenilor mei întâmpinându-mă cu rapiditate de la spate în timp ce vocile lor mă anunță de prezența alături de mine. Le zâmbesc tuturor și-naintăm spre clădirea din față.

             — Caroline și părinții ei au plecat în vacanță, fără să-i anunțe pe profesori! spune Claire, ochii mei privind-o suspicioși în timp ce sprânceana dreaptă mi se ridică sugestiv.

             — Ești sigură?! întreb confuză, în timp ce Matt pufnește plictisit.

             — Eu tot cred că e cu Scott, însă! spune acesta, furându-mi destul de rapid întreaga atenție.

             Pașii noștri se opresc rapid din a înainta, în timp ce brațele îmi alunecă pe lângă corp. La simpla imagine cu Scott și cea mai bună... fostă prietenă împreună, stomacul mi se strânge într-un nod greu de desfăcut, iar saliva pare ca și inexistentă în gura mea.

             Deși am spus că simt emoția aceea pe care o pot numi iubire față de șatenul nou din oraș, trebuie totuși să admit și faptul că dezamăgirea primită ca și cadou din partea lui Scott în acea noapte pe care n-o voi uita nicicând, e una destul de profundă încă.

             — Matt! spune Clarise, atrăgându-i cumva atenția brunetului ce mă privește rapid cu acea milă în privire de care nu mi-a fost dor niciodată. Ba mai mult, nu mi-am dorit s-o cunosc vreodată în ochii prietenilor mei.

             Ce simt de fapt? De ce pare a mă deranja atât de tare informația primită? Nu l-am uitat oare pe Scott, sau doar îmi doresc s-o fi făcut? Uff, atât de multe întrebări fără răspuns... Dar îmi scutur rapid capul și-mi privesc din nou prietenul în ochi, schițându-i de această dată un mic zâmbet inocent în colțul gurii.

             — E în regulă, Claire! zic rapid, cei doi privindu-se ușor confuji. Nu m-a deranjat comentariul tău, Matt! spun sigură pe mine, asta deși în interiorul meu..., undeva adânc de tot, știu că mă înșel. Sau poate doar îmi doresc să fie așa..., nu știu.

             Simt sinceritatea din privirea lui Matt dar mă lovesc puternic ca de un zid al neplăcerii întruchipat de brațul lui musculos ce se așează rapid pe umărul meu de parcă m-ar asigura..., mi-ar spune prin asta că e aici. Cu și alături de mine, fără să aibă intenția de a mă abandona.

             — Ia stați, știți ce mi-am amintit? spune mulatra brusc, atrăgându-ne atenția amândurora, mie și brunetului. Dar înainte ca întrebarea noastră comună, îmi imaginez, să apară; ea ne surprinde din nou, ghiciți ce m-a învățat verișoara mea! termină de vorbit, eu și Matt privindu-ne confuji.

             — Ce? întrebăm la unison, întreaga ei față luminându-se rapid exact ca un câmp acoperit de zăpadă.

             — Ghicirea viitorului în palmă! exclamă ea mândră, eu și Matt privindu-ne din ce în ce mai confuji.

             Da, știm că familia Clarisei nu e una tocmai religioasă și mai știm și că acesta a fost unul din miile de motive pentru care bunica și mama ei au fost alungate din oraș în urmă cu mulți ani. Dar de aici și până la cititul viitorului în palmă, chiar mi se pare exagerat. 

             — Nu vrem să-ți creezi iluzii Claire, dar..., oare nu ar fi mai bine să revii cu picioarele pe pământ decât să zbori în înaltul cerului? spune brunetul de lângă mine, primind drept pedeapsă din partea mea un cot în stomac.

             — Matt vrea să spună că te înțelege, dar trebuie să fii ceva mai..., zic eu însă ea se încruntă vizibil deranjată de atitudinile noastre.

             — Sunt realistă deja, Elena, spune  dur, întorcându-se cu spatele spre noi. Nu e nevoie să faci pe deșteapta sau acuzatoarea cu mine, știi? replică rapid, întrerupându-mă.

             — Dar nu sunt..., degeaba încerc să mă scuz sau explic, căci mulatra nu pare a înțelege deloc acest lucru. 

             La naiba!

             Doar rămân cu propoziția suspendată în aer, pe deasupra privind-o plecând supărată spre sala ieșirea din liceu de parcă nici măcar nu ar mai avea energia de a ne însoți la cursuri. Dezamăgită de reacția ei, dar și de mine cumva căci nu am reușit să-mi țin gura închisă, îl trag pe idiot după mine într-un ritm alert.

***

             Suntem în pauză, iar Claire nu mi-a vorbit încă de când am ajuns în clasă. Mai mult decât atât părea ofuscată căci de îndată ce a intrat după mine, Matt și restul în clasă și-a luat lucrurile părăsind rapid banca noastră. Din când în când am privit-o peste umăr cum stă serioasă alături de un alt băiat din clasă și am știut. E supărată pe noi mai mult decât ne-a arătat.

             Când s-a destrămat „echipa" noastră de trei fete? Când ne-am despărțit noi cinci, de fapt? Cum s-a ajuns aici? Iată întrebări fără răspuns, cărora mintea mea a obosit să le caute până și explicații. Mă simt de zici că am îmbătrânit douăzeci de ani în această zi...., în aceste luni.

             Îngândurată, tristă, melancolică, dar mai presus de asta îngrijorată pentru prietena mea. Aceasta e starea mea actuală. Când și cum s-a ajuns aici? Iată întrebarea în jurul căreea grafitez eu în aceste secunde, pare-se.

             — Bună! nici nu-l aud pe șaten așezându-se lângă mine pe bancă, fiind captivată de amintirea evenimentului de astăzi.

             Matt a fost chemat de părinții săi la directoriat pentru discuții probabil, Claire e de negăsit încă de azi-dimineață, iar Claire..., la naiba, Clarise... Unde ești? Dar când simt o mână rece așezându-se rapid peste încheietura mea, știu că e cineva aici. Îmi mut rapid privirea, așadar, spre sursă, un zâmbet cretin acaparându-mi cu rapiditate fața la vederea lui.

             — Bună, Stefan! zic zâmbind, întrebarea lui luându-mă total pe neașteptate.

             — Pe ce meleaguri te-ai rătăcit, Lena Pierce? spune el, așa că revin rapid la cruda realitate.

El când a ajuns aici, de nu l-am simțit sau auzit?