Discuția cu șatenul Salvatore, mi-a prins destul de bine. Nu știu cum face, cum reușește însă mi-e destul de clar că știe să se facă plăcut de cei din jurul său. Orice discuție ar avea cineva cu el, despre orice, duce undeva..., nu într-un punct „mort".

            Înțelegând îngrijorarea lui cu privire la starea mea de sănătate, am decis ca de-ndată ce ajung acasă să vorbesc cu Jared. Dar credeți că se poate face asta? Ba bine că nu! Deșteptul meu frate nu a ezitat pentru nici o clipă să-mi reamintească faptul că nu suntem frați, ba mai mult decât atât să-mi amintească ideea că eu nu merit nimic, nici măcar protecția sa.

            E posibil ca un frate să nu-și valoreze sora? Unica rămasă în viață, după un accident în care ambii și-au pierdut familia? Se poate ca unui frate să nu-i pese deloc, dar absolut deloc de sora cu care împarte încă același cămin numit casă? Nu știu... Nu cred... Sau nu vreau să cred asta, nu am idee. Tot ce știu, e că mie chiar nu mi se pot întâmpla atâtea deodată.

            Am încercat să-l ascult, să-l înțeleg și să compar ce e între noi cu ce e între mine și ceilalți, dar tot nu am găsit nici o greșeală. Cu ce sunt eu de vină că nu port sângele lui în vene? De ce vina mea că părinții noștri au decis să mă adopte? Cine e el să-mi amintească mereu că nu sunt sora lui? De ce mă atacă așa? Pur și simplu, de ce?

            Așadar iată-mă acum, rămasă fără cuvinte deoarece el a spus cam tot ceea ce și-a dorit, furându-mi nu doar din drepturi ci și din puterea de a riposta. Așa că, cu lacrimi în ochi mi-am adunat câteva din lucrurile personale și am părăsit camera lăsându-l singur cu ceea ce a zis. Oricât ai lupta să mă distrugi, oricât ți-ai dori să mă ucizi prin cuvinte și reacții, eu nu voi pleca, Jared. Nu te voi abandona niciodată, așa cum o faci tu. 

            Capul mi-e plin de întrebări, îndoieli și gânduri care mai de care mai confuze, iar eu simt că-n curând voi pierde controlul vieții mele. Asta dacă nu cumva l-am pierdut deja, nu știu. Pășesc tristă spre ieșirea din casă, apoi închid bine ușa în urma mea neavând nici măcar o țintă anume pe care s-o ating..., neavând nici măcar un loc unde să merg să-mi odihnesc mintea.

            Întunericul nopții a înconjurat deja orașul îmbrăcându-l într-o negură totală luminată doar din când în când de luminile stradale provocate de stâlpii de iluminat, iar pașii mei mă conduc spre nicăieri. În urechi mi se repetă constant cuvintele fratelui meu, în timpane îmi urlă inima să mă opresc din orice fac, iar mâinile mi-au înghețat deja datorită frigului.

            Când am clacat așa? Când m-am transformat într-o fată atât de atinsă emoțional, tot timpul? Când și cum am permis celorlalți să mă distrugă treptat, prin cuvinte și reacții? De ce nu primesc un răpsuns acestor întrebări? Îmi simt lacrimile alunecând încă pe obrajii mei reci, așa că le ignor neavând nici măcar forța de a le mai șterge. Curgeți, oricum cât ați mai putea-o face?

            Brusc, un zgomot se aude din depărtare. Dar cum nu am forța să investighez, nici măcar nu acord atenție acelui sunet asurzitor parcă. Sunt mult prea atrasă în întunericul întrebărilor din mintea mea. Se spune că mintea e doar un loc în care evenimentele din trecut, prezent sau viitor se întâlnesc doar pentru a ne aminti de greșeli. Dar când creierul nu găsește nici o greșeală acolo, cum poate ști ce să repare?

            Mă opresc brusc, o adiere puternică de vânt fluturându-mi părul șaten. Ce-a fost asta? mă-ntreb confuză, privind în gol de parcă aș fi simțit că cineva tocmai ce m-ar fi atins. Dar îmi scutur rapid capul gândindu-mă că e posibil să mă fi înșelat și reîncep să merg spre nicăieri. După câțiva pași, datorită luminilor realizez că am intrat în parc. 

            Ce repede a trecut timpul!

            Merg și merg, gândindu-mă la tot ce mi s-a întâmplat și deodată aud un zgomot în spatele meu. Mă răsucesc grăbită pe călcâie, silueta cineva tronând la câțiva metri de mine în timp ce mă privește din întuneric. Mă răsucesc cu totul, dorința ca acea persoană să nu fie cineva necunoscut crescând cumva adrenalina din venele mele.

            — Stefan?! zic confuză, privindu-l cum se întoarce rapid cu spatele către mine de parcă nu ar vrea să-mi vorbască.

            Hotărâtă, pășesc spre el strigându-i numele pentru o a doua oară și-l văd oprindu-se în loc în timp ce pare a analiza cumva pădurea din fața sa. Sunt confuză, deoarece credeam că sunt unica nebună ieșită la plimbare în aproape mijlocul nopții. El ce caută aici la ora asta? Dar când îmi amintesc cumva de cuvintele prietenei mele Claire, mă opresc locului și-mi scutur capul spunându-mi că am înnebunit. 

            — Hei, ce faci..., zic îndrăznind să mă apropii și mai mult, șatenul – exact așa cum îmi și imaginasem că e – răsucindu-se încet pe călcâie.

            — Bună, Lena! mă salută el zâmbind, eu putându-i recunoaște zâmbetul chiar și prin întuneric.

            — Bună! îl salut înapoi, confuzia citindu-mi-se clar – probabil – pe față. Ce faci..., dau să-l întreb ce face afară, dar el mă trage rapid într-o îmbrățișare puternică.

            Sunt confuză. Ce e asta? Îi simt respirația suflându-mi în ceafă aerul rece, dar mă gândesc că probabil e de la frigul de afară și o las baltă. Nu am nevoie de explicații ca să-l recunosc pe cel ce nu a cerut nimic niciodată în dățile când m-a ajutat. Eu de ce aș face-o?

            Permit astfel brațelor mele mici să călătorească timid pe spatele lui, putându-i simți forța cu care mă trage mai tare în brațele lui de parcă și-ar dori să nu-mi mai dea drumul niciodată. Îmi bag adânc nasul în geaca lui, inspirând puternic în piept mirosul lui de vanilie și deși par nebună că fac și simt asta, totuși nu pot ignora sentimentul de încredere totală pe care mi-l transmite acest băiat.

            Mă pierd în acest miros și jur că e de parcă aș atinge norii cu palmele, iar acest lucru îmi oferă o stare de liniște sufletească uriașă. În sfârșit, cumva, mă simt acasă. E de parcă aici, la pieptul lui, ar fi locul meu. Dar de îndată ce realizez cât de departe a zburat mintea mea, mă depărtez rapid de el. Nu-l voi împovăra cu greșelile mele... Nu te voi îmbrăca în greutatea trecutului meu, Stefan.

            — Îmi pare rău, te-a deranjat? mă-ntreabă el direct, scoțându-mă rapid din transa propriilor gânduri.

            Îmi ridic încet, rușinoasă, ochii către el și-ncerc să găsesc un răspuns pentru întrebarea: „ce-mi faci, de nu te pot îndepărta, Stefan?" . Nici nu realizez că practic mă holbez la el ca o nebună, decât în secunda în care degetele lui pocnesc în fața mea, zâmbetul lui confuz întâmpinându-mă exact ca-n prima zi.

            — Scuze, spun scuturându-mi rapid capul, ce ziceai? întreb la final, cu zâmbetul pe buze.

            — Te întrebam dacă..., zice el, privirea mea alunecând rușinată spre pământul rece..., înghețat de la picioarele noastre. Hei, ești bine? mă-ntreabă el, privindu-mă cum trag cu forță aer în piept.

            Știu că va scoate de la mine informația pe care și-o dorește, nu e necesar să mă gândesc să-l mint deoarece nu o voi face. Nu pot și nu vreau. Niciodată nu a fost așa, iar acest lucru nu se schimba acum. Nu astfel am construit încrederea ce se află între noi.

            Pașii lui îl aduc mai aproape de mine, palmele lui se așează îndrăznețe pe fața mea, iar ochii noștri se contopesc într-o căutare adâncă a unui singur adevăr: ce e între noi? Nu vreau să mă depărtez de el. Nu vreau să se depărteze de mine. Deși am suferit din cauza trecutului, deși am fost rănită de un băiat, nu voi permite ca acest lucru să se repete.

            — Am încercat, Stef! șoptesc timid în cele din urmă, crezând că a înțeles ce vreau să-i zic. Chiar am încercat, dar nu a mers! rostesc cu ultimele puteri, palmele lui alunecând ușor peste lacrimile ce se întrezăresc în ochii mei, forțându-le astfel să dispară la contact.

            — Îmi pare rău, Lena! spune și reușește să-mi fure un zâmbet, apoi mă trage din nou în brațele lui mari.

            Ne plimbăm apoi prin parc, eu povestindu-i cele întâmplate și jur că-n preajma lui..., alături de el mă simt de parcă nu ar exista obstacole, limite sau secrete. Mă ajută doar fiind aici, lăsându-mă să-i împărtășesc durerea mea. 

            Ne așezăm apoi pe o bancă, continuând să vorbim și deja mă simt mai bine. E de parcă prin faptul că doar mă ascultă, îmi smulge durerea din piept. Stăm amândoi pe marginea băncii respective, privind o imagine neclară dar totuși fixă, lăsând apoi liniștea nopții să se strecoare între noi.

            Sunt bine acum. Sunt mai mult decât bine, defapt. Simt..., o liniște uriașă în locul vocilor din mintea mea. E de parcă le-aș fi făcut în sfârșit să tacă. De parcă n-am fi decât eu și șatenul. Trăiesc clipa, mamă... În sfârșit trăiesc clipa și-nțeleg cuvintele pe care mi le spuneai mereu, gândesc și scap cumva o altă lacrimă pe obraz. 

            Revin însă la realitate, de îndată ce-i simt mâna șatenului ștergându-mi-o și-l privesc în acei ochi primăvăratici care se uită într-ai mei de parcă chiar nu ar simți milă pentru mine... de parcă ar fi ceva mai mult de-atât. Și este, nu-i așa, Stefan? gândesc eu, însă sunt luată destul de rapid prin surprindere, chiar înainte de a deschide gura, de sărutul lui.

            Timpul se oprește. Simți asta, mamă? Am oprit timpul..., sau el l-a oprit cumva, nu știu... Tot ce știu, e că nu simt să vreau să mă-ndepărtez de el. Nu vreau asta, căci doar el îmi oferă totul: încredere, curaj, liniște, dar mai presus de toate, puterea de a continua.