Prima dată. Ce-nseamnă aceste cuvinte? Ce-a fost prima dată? Omul sau emoția? Iubirea sau teama? Curajul sau lașitatea? Naturalețea sau supranaturalul? Nu știu.

           Eu exist, nu trăiesc, deci nu am de unde să cunosc răspunsurile acestor întrebări. Tot ce știu, e ceea ce experimentez în fiecare zi nesfârșită a eternității ce îmi macină sufletul la foc mic exact ca preparatele oamenilor.

           M-am retras din mirosul ei de ciocolată, lovindu-mă dur de un zid al temerii pe care-l crezusem dărâmat și-ncerc să citesc în ochii ei mai mult decât asta. Dar de ce nu reușesc să te văd... să te simt, ca pe ceilalți ochi de ciocolată? Ce ai tu atât de special încât nu reușesc nici măcar să „văd" în mintea ta?

            — Trebuie să-i spui fratelui tău despre atacurile tale, Lena! o anunț fiind foarte îngrijorat de starea fetei ce-mi părea mai puternică chiar și decât mine la început, însă privirea ei reușește din nou să-mi facă gândurile să se amestece între ele mai ceva ca-ntrun carusel.

            E ceva la ea ce mă apropie mai mult decât ar fi normal și mai mult decât aș face-o după suferința din trecut, însă în același timp există și zidul impus de mine în secunda salvării ei din pădure în care mi-am promis să nu o ating nici măcar cu o petală. Dar totuși... de ce nu reușesc să-mi controlez emoțiile umane în preajma ta, Lena?

           — Nu pot să fac asta, Stefan! îmi răspunde în cele din urmă, eu putând jura c-am văzut-o aproape roșind de îndată ce m-am reapropiat de fața ei.

           De îndată ce spune asta, se rotește rapid pe călcâie și mă lasă privind-o  alergând spre interioul școlii cu un zâmbet cretin afișat pe întreaga-mi expresie facială. Nu știu clar ce-mi face fata asta, nu știu cum sau de ce mă atarge ca un magnet, însă în mod evident nu reușesc să stau departe de ea.

           Am trăit de-a lungul secolelor mii de emoții și aventuri, însă nici una nu mi-a dărâmat speranțele și iluzia de a fi cineva mai bun în viitor așa cum face ea. De ce cu tine, mă tem de acest lucru? De ce simt că-n loc să mă ajuți să fiu mai bun, mă tem să nu te rănesc?

           Intru confuz în școala mare și aglomerată de elevi, în timp ce ochii mei continuă nebuni s-o caute pe deasupra atâtor capete având chiar și cunoștința faptului că n-o voi vedea aici. Dar...

  ****

           Orele sau scurs rapid, însă deși cumva ne-am reapropiat față de zilele anterioare când mă evita, acum încă simt că e ceva ce ne desparte. Să fie oare frica mea de a te lăsa mai aproape de mine, Lena, sau gândul că voi ceda atât de mult încât voi sfârși prin a-ți răni sufletul încă o dată?

           Îngândurat, deși în curând soarele va apune, eu încă nu reușesc deloc să-mi găsesc liniștea interioară. Mă-nvârt în cerc în camera mea din secunda în care am ajuns acasă și-ncerc să-mi explic atât de multe lucruri... Brusc, o bătaie ușoară în ușă se face auzită așa că-mi mut rapid privirea sprea aceasta invitându-l pe cel de dincolo de ea să intre.

           — Totul bine, Stef? zice vocea cele mai bune prietene, capul ei blond răsărind direct de după ușa întredeschisă din fața mea.

           Îmi forțez astfel un zâmbet mic în colțul gurii și-i fac semn cu mâna să intre, așa că mă ascultă zâmbind evitându-mi ironia, oboseala și chiar neputința din privire. O privesc pe blondă înaintând spre mine în timp ce-și trece mâna prin părul lung și împletit într-o coadă de cal, apoi scapă un mic oftat printre buze, plecându-și capul în timp ce mă privește cu o sprânceană ridicată.

           — Da, ce ar merge prost? întreb privind-o cum se apropie de pat așezându-se.

           O cunosc destul de bine pe Suzie și știu când există ceva în mintea ei, mai ales că  – fiind un vampir special, ce citește mințile atât oamenilor cât și celor ca el – recunosc problemele de la kilometri întregi. Privirea ei fixează un punct imaginar de pe covorașul sângeriu din cameră, în timp ce mâinile îi susțin capul atât de „încărcat" de gânduri.

           — Nimic, zice zâmbind, doar am întrebat! exclamă la final, forțându-mă s-o privesc curios.

           Ne cunoaștem de secole întregi, nu e nevoie să-mi ascundă lucruri și o știm la perfecție amândoi. Doar că acum... de această dată simt că e ceva ce îmi ascunde, iar eu nu am forța de a-i citi gândurile cum o fac de obicei. La naiba, ochi de ciocolată! Atât de tare m-ai afectat?

           — Crezi că mi-am pierdut mințile? întreb confuz, scuturându-mi capul de întrebările ce par a se înmulți cu fiecare secundă ce trece.

           Privirea blondei se mută rapid de pe podea în ochii mei, în timp ce un zâmbet larg îi acaparează fața. În afară de întrebările nebune ce-i tarversează mintea, știu, le pot „vedea" în ochii ei; nu reușesc deloc să-mi revin din starea de aproape hipnoză în care mă aflu.

          — Cred că e ceva ce te deranjează, dar n-o să-ți spun căci vei începe din nou să turui ca un tren și nu vreau asta! îmi răspunde blonda, forțându-mă s-o privesc cu ambele sprâncene ridicate.

          — Dacă faci din nou referire la Lena, să știi că..., răspund eu vrând s-o anunț să termine cu ironiile și apropourile ei, însă ea începe să râdă.

          — Eu nu am spus nimic, Stef! spune ridicându-se în picioare, în timp ce eu devin confuz. De ce te ataci singur? zice din nou, un amalgam de sentimente acaparându-mi brusc mintea.

          Ce simt acum pentru ea..., pentru ele două? Furie, ură, neputință, deznădejde, dezamăgire? Ce? La naiba, de ce e așa de greu să ghicesc ce e în mintea celor două femei atât d eimportante din viața mea?

           Îmi scutur însă capul de atâtea idei nebune și încep rapid să-mi îndrept picioarele spre ușă, ignorându-i până și vocea prietenei mele ironice care cumva continuă să mă atace cu întrebări precum: „ai deslușit misterul ce nu-ți pace, Stef?" sau „ne vedem la cină!" . 

           Trântesc ușa după mine, semn că nu-mi pasă de atitudinea ei și de îndată ce aerul rece, răcoros de afară mă lovește în plin, încep să alerg spre pădure. Am nevoie ca simțurile mele să reînvie, căci atâtea gânduri simt că mă sufocă.

           Nu știu cât timp petrec în pădure, însă mă trezesc destul de rapid în fața unei  case cunoscute... La naiba, asta e casa șatenei Pierce! Ce naibii caut aici? mă-ntreb și-ncerc să fac stânga-mprejur, asta dacă vocea ei cunoscută nu m-ar opri în loc.

           — Stefan?! zice ea, așa că mă răsucesc pe călcâie, continuând să mă-njur singur în gând pentru faptele nebune de care tot dau dovadă în ultimele ore. Vino! spune din nou, de îndată ce mă vede privind-o în timp ce încerc încă – ca un nebun ce sunt – să-i citesc gândurile pentru a-mi răspunde la întrebarea: ce-o fi gândind despre mine?

           Mă apropii cu pași mici de ea și-nghit în sec. Liniștea din jur este rapid spartă de bătăile accelerate ale inimii ei, precum și de sângele ce i se zbate în vena de la gât care în ultimul timp mă atrage atât de mult. Frica mea crește în intensitate, iar simpla imagine cu mine atacându-te, Lena, e una pur și simplu îngrozitoare.

           N-o să vreau niciodată să plătești prețul plătit de mine când am fost transformat, n-o să vreau să suferi niciodată din vina acestui fapt și n-o să acord nimănui șansa de a mă vedea atacându-te. Însă cum să fac asta, când tu ești cea care cumva mă apropie de tine mai mult și mai mult cu fiecare zi ce trece? Cum să împiedic ce simt față de tine, să apară la suprafață? Cum să te protejez de mine, Lena?