L-am privit pe străin părăsind încet camera în care suntem eu și Stefan, putându-l observa pe furiș pe acesta oftând parcă mulțumit de ce se petrece. Nu știu de ce se comportă așa, nu-nțeleg de ce nu-l place pe acel medic, dar sinceră să fiu nici nu-mi pasă. Acum, se pare că am probleme mai grave de-atât.

          — Te simți bine, Lena, nu-i așa? zice șatenul rotindu-se de îndată spre mine în timp ce mă îmbrățișează strâns, de parcă chiar i-ar fi fost teamă pentru mine.

          — A fost doar un atac de panică, Stefan! exclam greoi datorită forței sale fizice uriașe asupra mea, pe care deîndată ce o realizează slăbește rapid strânsoarea.

          Chicotim la unison, privindu-ne de zici că ne cunoaștem de-o viață deja și deja mă gândesc... Cât de naivă să am fost îndoindu-mă de eroul căruia nu i-a păsat de viața lui pentru a o proteja pe a mea, chiar și-n ciuda ignorării mele din ultimul timp.

          — Un atac de..., spune el și-și mută privirea scurt din ochii mei preț de câteva clipe, trebuie să vezi un medic real, Lena! mă anunță apoi, mâinile lui așezându-se peste obrajii mei în timp ce ochii lui verzi strălucesc puternic într-ai mei, căprui.

          — Dar cel care a venit nu e?! întreb confuză, palmele lui alunecând cu rapiditate de pe fața mea.

          Expresia facială i se transformă cu rapiditate, iar șatenul face un pas în spate coborându-și ochii pe covorașul roșu de la picioarele noastre de parcă i-ar fi rușine de ceva. Oricât aș încerca să lupt împotriva conștiinței băgăcioase care în ultima perioadă mi-a adus doar probleme, nu pot ignora totuși schimbarea lui de comportament. 

          De aceea îmi scutur rapid capul și-mi dreg vocea de cântăreață de operă în timp ce-i iau mâinile reci ca un sloi de gheață, într-ale mele. Deși am atâtea întrebări în minte acum, decid să le ignor gândindu-mă că e posibil să fie de la frigul ce se resimte cumva în casă – în ciuda faptului că e posibil să meargă căldura –  și îmi ridic ochii spre el, căutându-i privirea.

          — Mă simt bine, Stef, zic reușind performanța – dac-o pot numi așa – de a-l face să mă privească, în ciuda faptului că am rămas fără răspuns la întrebare.

          — Bine, spune pe un ton jos, aproape șoptit, făcându-mă să mă simt în siguranță chiar și atât de aproape de el. Dar îi vei spune fratelui tău totuși, ca să evităm să-și facă griji! exclamă privindu-mă în ochi, în timp ce fața mi s eluminează într-un zâmbet larg.

          Îl privesc pe șaten și realizez că deși el mă apără, stând alături de mine în ciuda a tot, totuși eu sunt cea rea. Nu i-am spus nimic despre mine, deși el pare a mă cunoaște mai bine chiar și decât o fac eu. De aceea îmi arunc ochii peste cap, apoi scap un mic oftat printre buze și-l privesc în acei ochi primăăvăratici care au ajuns să-mi placă atât de mult... Cumva, datorită siguranței lor atunci când mă privesc.

          — Deși nu i-ar păsa, o să-i spun totuși! îl anunț pe șatenul care-mi zâmbește mândru, trăgându-mă rapid la pieptul lui, într-o îmbrățișare strânsă.

******

          Sărbătorile ar trebui să aducă lumină, pace interioară și bucurii multe. Mie ce mi-a adus crăciunul, în acest an? Dacă e să fac o retrospectivă a vieții mele din ultimul timp, realizez că acest an mi-a luat ce aveam mai de preț, adică familia.

          Se spune că viața oferă mereu ceva la schimb, atunci când îți ia altceva. De exemplu, ți-a luat un job... îți va oferi un altul. Ți-a luat dragostea, îți oferă liniștea și protecția altcuiva. Atunci, de ce în schimbul luării voastre, mamă și tată, nu mi-a oferit nimic? Ba chiar mi l-a luat și pe frățiorul meu? E ceva greșit la mine?

          Deși m-am gândit mereu după dispariția voastră că mă voi trezi într-o bună zi – în fiecare zi nouă fără voi – cu zâmbetul buze, iată că totuși asta nu s-a întâmplat. Ba chiar aș putea spune cu mâna pe inimă și siguranța în fapte, că de la plecarea voastră m-am trezit mereu mai tristă și mai plină de întrebări, probleme sau gânduri decât înainte.

          Vremurile acestui an au avut grijă să nu mă alase pentru nici o clipă să respir așa cum ar face o adolescentă de vârsta mea sau a fratelui meu. De ce? Nu știu. Tot ce știu și sper, e ca anul viitor să-mi aducă ceea ce acesta mi-a luat și nu mi-a oferit. Liniște, pace interioară, iubire.

          Alarma enervantă a telefonului mă trezește ca din morți, așa că-ncep somnoroasă să-mi mișc mâinile pe noptieră pentru a o face să tacă. Casc obosită, lovindu-mă rapid de amintirea evenimentelor de ieri și decid să mă țin de cuvântul în care-i voi mărturisi fratelui meu despre boala mea. O boală despre care el nu are nici cea mai mică idee. Nimeni nu are de fapt, cu excepția ta, Stef...

          Mă ridic în șezut de îndată ce opresc alarma, apoi casc și-mi târăsc somnoroasă trupul spre baie. Las apa fierbinte să-mi revigoreze trupul înghețat pe drumul până aici, apoi îmi prind un elastic în păr și de îndată ce ies din baie, verific telefonul pentru a vedea cât e ceasul.

          La naiba, când am dormit atât de mult? îmi zic observând că e aproape 07:16, așa că-ncep agitată să-mi strâng lucrurile pentru școală. Cum nu am timp de nimic, îmi strig fratele din camera de lângă pentru a se pregăti și el de cursuri apoi părăsesc în grabă camera pentru a verifica dacă m-a auzit.

          Aproape că mă-mpiedic în propriile picioare în drumul meu, ca de îndată ce ajung în camera lui să am parte d eun real șoc. Nu doar că totul aproape strălucește de curățenie, dar nici el nu e aici. Oare a plecat? mă-ntreb confuză, conștiința lovindu-mă dur ca un bumerang oferindu-mi răspunsul pozitiv întrebării mele.

          Agitată ca naiba, verific din nou ora de pe telefon și apoi aproape că alerg spre ieșire. În nici un caz nu voi întârzia, așa cum nici nu voi oferi șansa trecutului de a mă face să par slăbită în fața celorlalți. Petrec pe drumul spre școală ceva timp, parcurs în pași rapizi și apăsați, ca de îndată ce intru pe poarta liceului să-mi aud numele strigat de cineva.

          — Lena, o secundă! zice acea voce atât de cunoscută mie, pumnii strângându-mi-se rapid în jurul trupului deoarece știu cine e.

          Realizez cine e, însă nu-i voi arăta și ei că-mi pasă sau că mă deranjează să mă strige astfel. Până la urmă, am împărțit o frumoasă prietenie timp de mulți ani. Mă opresc așadar și trag cu forță aerul rece în piept, deși sunt îmbrăcată destul de subțire pentru luna decembrie. Cele două fete – Claire, Caroline – și Matt ajung rapid lângă mine, iar eu îi privesc pe toți trei cu zâmbetul larg afișat pe întreaga-mi față.

          Sunt ironică, realizez asta. Dar ei nu trebuie să știe acest amănunt, așa cum nici Caroline nu trebuie să știe că deși a trecut ceva vreme, încă mă deranjează trădarea sau prezența ei. De aceea prefer mereu să uit, dar nu și să iert. Doar cei slabi iartă trădarea celor mai buni prieteni, iar eu – după dispariția voastră, mamă – am decis să nu mai fiu slabă niciodată.

          — Bună dimineața! îi salut zâmbind ironică – după cum am zis deja – în timp ce Matt pare a fi singurul – ca de obicei – ce înțelege de ce fac asta.

          — Bună, Ele! spune Caroline, rotindu-și ochii parcă plictisită de prezența mea.

          — Bună, Lena! zice și mulatra Claire, privindu-mă zâmbind sincer.

          — Bună dimineața, cum ai dormit?  zice Matt, cel pe care-l privesc sincer și cu tot dragul din lume, datorită feluli său de a fi mereu în preajma mea.

          Nu-mi amintesc ca vreunul din ei să fi fost vreodată mai sincer decât celălalt, însă în ultima perioadă acest lucru mi-a fost probat și arătat cumva de soartă de parcă mi-ar fi râs în față pentru suferințele prin care am tot trecut. În timp ce Caroline s-a purtat mereu de parcă ar fi cea mai bună dintre noi, Claire a fost sora și prietena de care am avut mereu nevoie, iar Matt a fost nu doar fratele sau prietenul meu ci și cel în care am găsit mereu compasiunea și curajul necesar să continui, în ciuda a tot ce se întâmpla.

          — Am dormit bine, mulțumesc! Intrăm? zic zâmbindu-i sincer brunetului, care-și așează rapid brațele pe după gâtul meu.

          Gestul lui îmi aduce aminte de atât de multe lucruri, încât îmi provoacă mici fiori reci pe șira spinării dar și un zâmbet larg pe față. Înainte de a înainta însă spre interiorul liceului, numele meu se aude strigat din nou, de șatenul Stefan de această dată, așa că mă opresc. Mă dezlipesc de prietenii mei, spunându-le că îi voi ajunge din urmă și mă opresc pentru a-l întâmpina.

          — Bună dimineața, ochi de ciocolată! mă salută el, zâmbind, fericirea emanată de prezența lui, făcându-mi parcă și mie ziua ceva mai bună.

          — Am avansat la un astfel de nume, acum?! zic zâmbind sincer, în timp ce îi fac semn cu mâna să mă urmeze.

          Nu știu de de ce,  însă șatenul mă oprește rapid prin agățarea încheieturii mele drepte. Confuză, neștiind ce vrea, îmi rotesc privirea spre el și-l privesc cu o sprânceană ridicată în timp ce el vine lângă mine. Îmi răsucesc tot trupul spre el, așteptând să spună ceva, dar îl văd venind și mai aproape de mine decât ar fi venit în mod obișnuit.

          — Te simți mai bine în această dimineață? mă întreabă direct, sprânceana mea coborând la nivelul celeilalte în timp ce trupul meu se relaxează.

          — Da, mulțumesc! spun zâmbind, dar oare de ce am impresia că nu mă crede?

          Cumva, mereu am reușit să-i anticipez mișcările dar și să citesc în ochii lui verzi ceea ce urma să-mi spună. Doar că acum, ceva e ciudat... Ceva mă împiedică să mai văd asta în privirea lui, fapt ce nu face decât să mă îngrijoreze dar și să panciheze cumva.

          Curajos, șatenul se uită în stânga și-n dreapta luându-mă prin surprindere apoi se apropie d eurechea mea, făcându-mi inima să sară câteva bătăi. Nu știu de ce, cum sau când, însă cert e că a reușit cumva să ocupe un loc important în inima mea, prin comportamentul lui de domn și nu cel de animal sălbatic, așa cum îl știu toți colegii.

          — I-ai spus fratelui tău despre..., știi tu ce? zice el la urechea mea, pe un ton atât d eșoptit că mi-a făcut pielea să se furnice de emoție.

          Înghit în sec, pentru a opri cumva gândurile mele nebune să-și facă simțită prezența pe buzele mele și deși n-aș fi crezut, iată-mă surprinsă de întrebarea lui. Oare de ce m-aș fi așteptat să-mi spună altceva? Sau mi-am dorit să o facă? La naiba, nici nu mai știu. Tot ce trebuie să știu, e că am nevoie să mă controlez. Când ai reînviat atât de repede și ușor bătăile inimii mele, șatenule?

          — Nu! răspund la fel de încet la și el, privindu-l cum se uită în ochii mei de parcă ar vedea acolo întreg universul.

          Tace și nu spune nimic, doar mă privește în ochi de parcă ar încerca să vadă prin mine. Ceva ce, deși în mod normal m-ar fi deranjat și probabil l-aș fi pocnit pentru asta, iată-mă totuși privindu-l fără ca măcar să-mi mut pentru o secundă ochii dintr-ai lui.

          Când simt că rămân fără salivă în gură, înghit în sec și cumva reușesc să-l aduc și pe el la realitate, deoarece vocea lui șoptită e singura care-și face simțită prezența între noi aducându-mă rapid cu picioarele pe pământ.

          — Trebuie să-i spui fratelui tău despre atacurile tale, Lena! zice el depărtându-se un pas de mine, în timp ce eu îmi dau două palme mintal.

          Simt cum roșeața luptă la cote inimaginabile cu conștiința de a-și face prezența pe orajii mei, însă cumva intervin între ele implorând să mă lase să câștig împotriva ei. De ce mă simt ca un pui pus pe rotisor? De ce mă deranjează depărtarea lui? De ce-mi pasă de șaten, atât de mult?

          Îmi scutur rapid capul, ducându-mi mâna la gât deoarece simt transpirația alunecându-mi pe șira spinării și mă simt de zici c-aș fi alergat kilometri întregi la maraton. Cu excepția faptului că eu nu m-am mișcat nici doi pași din fața băiatului dinaintea mea.

          — Nu pot să fac asta, Stefan! spun negând din cap cuvintele lui, apoi mă răsucesc rapid pe călcâie și-mi îndrept pașii aproape alergând spre interiorul școlii.

          Nu știu dacă a înțeles ce am vrut să-i zic, însă în mod sigur știu că nu i-am vorbit despre atacurile mele ci despre prezența lui. Oare înnebunesc, sau m-ai ajutat mai mult decât să-l uit pe Scott? Oare ce simt pentru tine, e mai mult decât ce vreau să recunosc, sau efectul tău asupra fetelor din școală, m-a lovit ca un tren de mare viteză și pe mine? gândesc în timp ce îmi îndrept pașii spre sala de curs.