„Bolnavă. Ești bolnavă, Ele... Îmi pare așa de rău, iubire!"  De câte ori nu am auzit aceste cuvinte repetându-mi-se în timpane, exact ca limba ceasului de pe peretele din camera mea, care indică aceleași ore în fiecare zi.

               Nu e ușor să știi ceva, dar să fii conștient că niciodată nu vei schimba acel lucru și cu atât mai mult ca-n cazul meu dacă e ereditar. Am moștenit atacurile de panică pe linie maternă, de aceea nu mi-e ușor. Nu mi-a fost niciodată.

               Nu e simplu să trăiești, dar să știi că la un moment dat acest lucru va înceta. Răsuflarea ți se va opri, iar tu vei redeveni doar un trup fără viață, îngropat într-un mormânt pe care timpul îl va șterge treptat din memoriile celor vii.

               Nu e ușor să fii conștient mereu de pericolul în care te afli dacă vei înceta să respiri cu ajutorul unui inhalator, la fel cum nu e ușor să știi că pericolele vieții te vor lovi neîncetat, fără milă și fără oportunitatea de a scăpa.

               Mă concentrez pentru a mă trezi, datorită în mod special vocilor pe care urechile mele le captează brusc și știu, din nou am avut parte de un atac de panică. Încerc să mă concentrez pe a le recunoaște, dar cumva nu pot. Tot ce pot însă, este să caut în memoria mea motivul declanșării panicii suferite.

               Mă văd din nou în camera mea, deschizând dulapul și intrând înăuntrul hăului întunecat, apoi gol. Nu reușesc să-mi amintesc nimic altceva. La naiba! În secunda în care mă deconectez de la amintiri, vocile de mai devreme par ceva mai clare și încep să fiu sigură că măcar pe una dintre ele o recunosc.

               — Hmm! reușesc să mormăi, așa că-mi întind trupul simțindu-mi-l mai amorțit ca de obicei.

               — Gata, aud spunându-mi-se, și încetez să mă mai mișc ascultând acea voce, acum vei fi bine, copilă! aud printre tentativele de relaxare a corpului meu, așa că încep să mă concentrez pe a-mi deschide ochii.

               O mână îmi mângâie chipul palid și rece – ca de fiecare dată când pățesc asta – și simt cumva cum trupul meu se liniștește. Nu-mi explic de ce, cum sau când s-a întâmplat să cedez atât de repede în mâinile altcuiva decât ale lui Stef... și atunci știu. Vocea aceasta, nu e șatenului!

               Firar'!

               Ochii mi se deschid automat lovindu-se de un albastru strălucitor ce-i aparțin unei fețe alungite, păr ciocolatiu deschis, statură impozantă, buze subțiri și roșiatici, la care adăugăm desigur, un trup definit și parcă sculptat din revistele de modă.

               — Bine ai revenit printre noi! spune vocea caldă, dar cumva impunătoare a bărbatului de deasupra mea acum, așa că-mi trag rapid trupul pe saltea sau orice altceva ar fi sub mine și-ncep să-mi simt inima grăbindu-se în a se alarma datorită prezenței străinului.

               El să dă doi pași în spate și din câte observ pare destul de înalt, relaxat și chiar bine dispus. Stefan – exact așa cum mă și așteptam căci i-am auzit vocea – vine rapid în fața mea, reușind aproape să-l bruscheze pe străin, așezându-se rapid pe pat în timp ce-și ridică mâna dreaptă. O strânge într-ale lui, privindu-mă direct în ochi, privirea lui oferindu-mi cumva siguranță dar și ceritudinea că a fost destul de îngrijorat pentru mine. În ciuda reacțiilor și a cuvintelor mele din ultima perioadă. 

               La naiba!

               — Elena, te simți bine? spune el, îngrijorarea din vocea lui liniștind cumva bătăile accelerate ale inimii mele.

               Sunt confuză. Eu, victima de aici, trebuie acum să-l liniștesc pe bărbatul panicat din fața mea? Cel pe care tot eu l-am acuzat de o multitudine de lucruri și de care m-am îndepărtat de teama probări acestora? 

               La naiba, Lena! Ce-ai făcut?

               — Da, eu..., așa cred! răspund de îndată ce-mi scutur capul de idei nebune.

               Surprinzător, sau poate nu, șatenul îmi ridică mâna spre buzele lui și o sărută apăsat, fapt ce mă lasă total fără reacție sau cuvinte. La naiba, chiar nu aș fi zis vreodată ceva de bine despre el, într-o situație de genul. Adică, nu atât de bine.

               — Așa..., spune șatenul panicat, întorcându-și rapid capul spre bărbatul din spatele lui, credeam că nu va păți nimic! spune el rapid, ridicând tonalitatea vocii lui în timp ce-l privește fix pe bărbatul cu păr ciocolatiu a cărui identitate încă nu o cunosc.

               Acesta – străinul, adică – își rotește ochii plictisit, apoi pășește spre partea opusă a patului pe care stă șatenul, luând relaxat o carte de pe noptieră. Începe s-o răsfoiască de parcă chiar nu i-ar păsa de reacția lui Stefan, apoi își trece mâna dreaptă prin păr.

               — "Jurnalele vampirilor" , de L.J. Smith! spune el, relaxat în timp ce eu îl privesc pe Stefan cu o sprânceană ridicată, așteptând un răspuns.

               Mâna îmi este rapid eliberată de către șatenul care se ridică furios de lângă mine, pășind rapid spre bărbatul străin căruia îi ia rapid cartea din mâini. Aproape că-l agresează fizic pentru fapta lui îndrăzneață, așa că devin și mai confuză.

               Ce naibii se petrece aici?

               — Nu o atinge! spune Stefan, revoltat, în timp ce eu casc ochii surprinsă.

               — De ce? întreabă străinul de până în 1,80 înălțime din fața lui, aceeași întrebare existând și bântuindu-mi cumva mințile nebune încă de acum ceva zile bune.

               — Exact, Stefan! exclam confuză, dorindu-mi ca el să mă privească în ochi și să-mi spună asta, de ce? întreb confuză.

               — Pentru că e un cadou, spune el cu voce joasă, fără să mă privească. Pentru tine! reia apoi, întorcându-și trupul cu totul spre a mă privi în ochi.

               Ochii mi se umplu cumva de lacrimi de bucurie că face asta..., spune asta de fapt, în timp ce inima mea începe să lovească rapid pieptul meu. Sunt emoționată auzindu-l spunând ceea ce eu nu am avut curajul să-l întreb și nu știu de ce, mai ales căci crezusem în urma suferinței provocate de Scott că nu voi mai zâmbi sau fi așa emoționată, niciodată.

               Uit total de tot ce s-a întâmplat, până și de prezența bărbatului din spatele lui Stefan, tot ceea ce se repetă ca un disc stricat în capul meu fiind zilele de bucurie pe care le-am trăit alături de șaten. Cumva, știu și am știut tot timpul că viața nu mi l-a scos în cale degeaba. El a apărut în fața mea nu ca un erou sau un băiat frumos de care să mă susțin când voi suferi, ci ca un nou început care are să-mi readucă liniștea furată în urma disparițiilor părinților mei.

               Îl privesc în ochi pe șaten și îmi amintesc totul. Cum ne-am întâlnit, cum a început ceea ce avem noi – căci relație nu se poate numi – cum l-am lăsat să stea aproape de mine, în ciuda cuvintelor prietenilor mei. Dar în secunda în care amintirea acuzațiilor aduse lui – deși nerostite sau făcute publice –  mă lovește în plin, simt de parcă mă scufund din ce în ce mai rapid în hăul întunecat al sufletului meu, despre care chiar crezusem că a dispărut definitiv.

               Ochii mei coboară rușinați dintr-ai șatenului și simt de parcă mi-aș dori să nu-i fi redeschis niciodată. Nu acum, nu în casa lui, nu în prezența lui, nu așa. Nici nu-l văd sau aud sosind lângă mine, decât în secunda în care-mi simt bărbia ridicată de către el, ceea ce nu afce decât să-mi inducă alte și alte întrebări tâmpite în cap.

               — Nu fi tristă, Lena! șoptește el, în timp ce eu îl privesc în acei ochi oceanici, minunați.

               — Dar..., zic încercând să mă scuz pentru reacțiile mele din ultimul timp, însă sunt întreruptă rapid de mâna lui care-mi acoperă buzele.

               — Hmm, dacă aveți treabă, eu pot pleca, copii! aud rapid putând observa schimbarea rapidă a privirii șatenului din fața mea, în timp ce eu mă simt rușinată și posibil la fel de deranjată de încă prezența aici a acelui tip.

               — Încă ești aici? spune Stefan printre dinți, coborându-și privirea din ochii mei.

               E tensionat, știu asta. Îl pot simți și aproape că-i citesc în reacție furia pe care o resimte pentru bărbatul din cameră. Astfel, întrebări ca „ce s-a întâmplat? cum am ajuns aici? cine e străinul? de ce nu-l place Stefan?" sunt rapid înlocuite de cele în genul: „cum îl liniștesc pe șaten? de ce nu mă privește în ochi? și de ce îi vorbește astfel celui pe care-l bănuiesc a fi medicul adus chiar de către el?"