Știu că greșesc făcând tot ceea ce fac... ce conștiința și imaginația mă împing să îndeplinesc, însă nu mă pot abține. Cum pot lupta împotriva lor, când dovezile și veștile despre Stefan mă-ndeamnă să merg mai departe cu investigațiile mele?

          Deranjată de prezența lui atât de matinală la care a contribuit destul de mult propriul frate, închid rapid ușa în urma mea aproape lipindu-i-o de față și-l târăsc pe idiot după mine pe scări în sus. Sunt deranjată, ce să mai... 

          Nici nu-mi amintesc cum am reușit să adorm în cele din urmă, la câte problemele am. La care s-a adăugăat astăzi, bineînțeles și nebunia fratelui meu de a nu veni întrega noapte.

           Aproape că-l împing de la spate în camera lui, deși abia se ține pe picioare de beat ce e. Îmi amintesc c-au mai existat astfel de scene în casa noastră imediat după trecerea în neființă a părinților noștri, însă de data asta chiar mi se pare că exagerează. A trecut ceva timp de atunci, așa că de ce nu se preface măcar că a trecut peste eveniment, așa cum o fac eu din acea zi?

          — Ești pedepsit, m-ai înțels Jared? țip în urma lui, de îndată ce pășește în cameră lăsând ușa larg deschisă după el.

          — Dar_hâc_ de ce, mamă? mă ironizeaază el, mort de beat în timp ce gesticulează prin aer.

          — De aia! răspund furioasă și trântesc rapid ușa de toc, având grijă să o închid de două ori.

          Nu sunt adepta la astfel de evenimente în viețile noastre, dar chiar cred că de această dată s-a cam întrecut măsura. Deși îmi imaginez că de dimineață va trebui să-i schimb și curăț din nou lenjeria, totuși a cam sosit momentul să aplic niște măsuri mai drastice. Doar nu degeba sunt sora mai mare, nu? Deși...

          Furioasă mai mult pe mine însămi decât pe idiotul beat din dorimitor, mă rotesc rapid călcâie și-ncep să pășesc spre camera mea îngândurată. Chiar dacă Jared e beat și va avea nevoie de ajutor să treacă peste aceste momente ale beției lui, totuși nu pot ignora gândurile despre acele creaturi ale căror definiții le-am tot căutat în ultimele ore.

          Astfel, iată-mă sosită în camera mea unde mă aplec în fața unui dulap pe care îmi amintesc că nu l-am deschis niciodată. Cum această cameră îi aparținea mamei mele în tinerețe apoi a devenit dormitorul matrimonial, nimeni niciodată nu a îndrăznit să-l deschidă. Nici măcar eu după plecarea lor, deși m-am „împiedicat" adeseori de el.

          Îmi amintesc că mereu l-am lăsat  acoperit de această pătură albă care încă îl acoperă și e... pff, numai praf, deoarece mereu mi-am zis că nu poate fi nimic important în interior. Dar acum... astăzi, mi se pare că a venit în sfârșit clipa să fac asta. Cu mâinile tremurânde, mii de idei și scenarii sf în cap îmi apropii încet încheieturile de aceasta și o dau la o parte din calea mea strănutând din cauza alergiei mele.

          Înjur în gând — știu, ceva nedemn de o domnișoară — și împing pătura mai departe de mine pentru a putea respira liniștită, apoi mă întorc la dulapul închis cu un lacăt vechi și murdar care se sfărâmă la imediata atingere. Deși continui să strănut, iar vechimea acestui lacăt mi se pare și ea destul de ciudată; iată-mă totuși ignorând aceste aspecte în încercarea de a-l deschide și de a mă lovi dur de lemnul ușilor din care este acesta construit.

          Lucrurile devin ciudate, jur. De ce sunt blocate aceste uși? De ce nu s-a deschis niciodată acest dulăpior? De ce mama a interzis mereu intrarea în dormitorul matrimonial?  Ca acestea, am mii de alte întrebări în cap și un singur răspuns pentru fiecare: nu știu. Confuză, lovesc cele două uși ale dulăpiorului tip din fața mea, iar el se lipește de peretele colorat în alb din spatele lui.

          Nu știu dacă visez, mi se pare sau imaginația mea bogată a luat-o deja la sănătoasa; dar cert e că văd peretele desfăcându-se. Și deși asta mi se pare ciudat, iată cum simt că deja nimic nu mă mai poate surprinde. De ce simt asta, mamă? De ce nu mă tem de întunericul din casa noastră, de cel lăsat în urma voastră sau de cel din peretele ce tocmai s-a deschis în fața mea?

          Ce fel de secrete ai lăsat în urma ta, mămico? Cine erai de fapt și cine sunt eu? Dar cel mai important, cine e fratele meu și de ce simt o nevoie atât de aprigă uneori să-i frâng gâtul? Îmi scutur rapid capul de aceste gânduri pe care nici măcar nu le simt a-mi aparține în adevăratul sens al cuvântului, apoi îmi adun curajul și pășesc timid în hăul întunecat din fața privirilor mele confuze. Înaintez timid prin întuneric și deși simt cum frica e pe cale să-mi paralizeze mușchii dacă voi înainta  mai mult, iată-mă alegând să alung acest gând concentrându-mă pe întrebarea „ ce se ascunde după acel perete, de fapt?" .

 ****

          Nu știu cât de departe am ajuns, însă cert e că mă opresc în secunda în care hăul întunecat se bifurcă în patru. Grozav, acum ce cale ar trebui să aleg și pe unde ar trebui să o iau să mă întorc din moment ce nu văd nimic în fața mea decât întuneric?

          Brusc, timpanele îmi sunt parcă sparte de un sunet ce seamănă cu cel al unei voci. Încerc să ascult și aleg în cele din urmă calea din mijloc, pășind prin întuneric în timp ce mă sprijin de pereții acestui aproape tunel. Înaintez și înaintez, iar sunetul acelui geamăt parcă se aude din ce în ce mai clar. Deci da, în mod sigur și evident cineva e acolo.

          Mă apropii mai mult și mai mult, până ce în fața mea apare o ușă din lemn ce abia se mai susține. Deși sunt sigură că acel cineva e după această ușă, de îndată ce-mi simt mâinile devenite ca sloi de gheață decid să renunț. De obicei nu sunt genul care să renunțe la ceva, dar de această dată simt că dacă voi continua cercetarea atunci în mod sigur voi leșina.

          Așadar, iată-mă făcând rapid cale-ntoarsă spre casa mea însă memoria mă lovește dur și inevitabil amintindu-mi ceea ce uitasem. La naiba, pe unde trebuie s-o iau acum? Deși mă agit de colo-colo rotindu-mă în loc ca un titirez, tot nu reușesc să văd calea de mijloc. Nu știu dacă soarta, Dumnezeu sau unul din voi mamă e cel care mă ajută, dar aud o voce îndepărtată ce pare a fi singurul meu indiciu acum.

          Un țipăt mă forțează să pășesc spre dreapta de îndată ce ies din tunelul care ducea spre acea ușă, pentru ca acea voce feminină să mi se pară mai clară și mai apropiată. Deși mă tem atât de ceea ce-aș putea descoperi dincolo de sursa acelui țipăt dar și de întunericul ce îmbracă acest loc, iată-mă alergând totuși prin întuneric sărind ca o divă proastă la fiecare pas făcut pentru a împiedica orice prosibilă accidentare.

          Deodată, întunericul devine clar și aproape luminos semn că dincolo de acest tunel există lumină. Îmi măresc pasul, deși mă opresc din alergat și mă ghidez după lumina a ceea ce pare a semăna cu reflexia în apă a lunii de afară. Căci de îndată ce ies din tunel, realizez că am avut dreptate. Casa mea nu doar că stă peste niște tuneluri ce duc afară, dar care duc se pare și spre un luminiș din care se poate vedea destul de clar luna și micile bijuterii ce acoperă cerul și o înconjoară pe ea făcând-o și mai frumoasă decât e.

          — Vă rog, nu-l luați. E tatăl meu! spune acea voce feminină, părând din ce în ce mai aproape de mine, așa că mă rotesc pe călcâie și-ncep să pășesc prin întunericul din luminiș spre o țintă încă neclară. 

          Vocea aceea pare a se multiplica devenind voci, iar teama din interiorul meu luptă și pare a câștiga din ce în ce mai mult teren în fața curajului de a merge acolo și a fi prezentă. Dar cumva gândul la mama și ce ar fi făcut ea într-o astfel de situație, câștigă războiul dintre frică și curaj așa că înaintez. Astfel, descopăr în fața mea pe după niște copaci, o imagine vie a trecutului. Una în care am fost martoră, am participat și am existat fiindu-mi mai apoi furată exact de către cel pe care-l văd pe după niște copaci în spatele mulțimii, exact ca și atunci.

          De îndată ce fata brunetă este dată la o parte de către echipa medicală care-i ridică trupul acelui străin de jos lăsând o baltă uriașă de sânge în urma sa, aceasta cade ca secerată la pământ în timp ce un băiat se apropie rapid de ea și o strânge în brațe. Ea plânge, el face același lucru la fel ca ceilalți posibil prieteni de-ai lor, așa că lucrurile devin nu doar stranii ci și clare.

          Totul se întâmplă de parcă acea noapte s-ar repeta. Îl văd pe șatenul a cărui constituție mi-e de neconfundat după atâta timp cum stă după acel copac privind aceeași scenă pe care o văd eu și care-mi amintește de acea seară, lămurindu-mi parcă mai mult din lucrurile confuze de atunci. Își amintește și el? Perfect! Dar de ce nici acum nu face nimic? De ce așteaptă ca toată lumea să plece? 

          Confuză, mă lipesc de un copac privindu-l și analizându-i atentă fiecare mișcare. De îndată ce toți pleacă, îl văd venind spre locul pătat de sânge pășind lent. Se teme de ceva, e clar. Dar de ce? Asta chiar nu știu. Decizând să ies din întuneric, îl văd însă mărindu-și pasul spre centru în timp ce se apleacă adulmecând parcă locul. Devin confuză. Cine ești Stefan Salvatore, din moment ce nu pari a fi una din acele creaturi care nu-mi dau pace?

          Îl privesc analizându-i fiecare mișcare și devin din ce în ce mai confuză. Pe de o parte mă bucură faptul că nu e unul dintre ei, însă... încă e ceva ce nu se leagă în această poveste. Așa că decid să intervin. Îmi dezlipesc mâna de copac și fac un pas în față, apoi încă unul și-ncă unul până ce pare că-i atrag atenția. Ochii lui mă privesc cumva schimbați într-o ușoară altă nuanță, iar el devine palid la față când mă vede. Mă uit adânc în ochii lui de un verde pătat în roșul sângelui și-l văd ridicându-se în picioare în timp ce nu-și mută deloc privirea rece din ochii mei speriați cumva. 

          — Bună, Stefan! îl salut de parcă totul ar fi bine, observându-i ușoara confuzie în ceea ce mă privește.

          — Bună, Lena! mă salută el înapoi. Ce... cauți aici, la ora asta? mă întreabă apoi, eu devenind confuză.

          Ce i-aș putea răspunde și cum aș putea-o face? Căci dincolo de asta, eu nu am deloc idee de cine ești tu, Stefan. Așadar, cine ești și ce legătură ai putea avea tu cu tot ceea ce se întâmplă?