O excursie cu școala. Exact asta era problema mea urgentă, de care trebuia neapărat să mă ocup zilele astea. Ei, pe naiba! Și când te gândești că exact cele mai bune prietene au complotat pentru ca eu să accept această excursie stupidă... pff,  deja mi se încordează trupul de nervi.

           Din cauza agitației create în jurul acestei „probleme", nici nu i-am menționat lui Jare despre asta. Ba chiar, l-am ignorat de acasă și până la liceu, fiecare privire și întrebare insistentă în legătură cu starea mea, făcându-l să se simtă și mai confuz.

           — Nici măcar nu sunt sigură că vreau să merg în excursie. Uff, de ce am acceptat să cad în capcana voastră psihică? spun, plângându-mă ca un copil nemulțumit de jucăriile sale, mâna iubitului meu, Scott, tronând rapid pe umărul meu.

           Așezați pe una din băncile liceului, eu și prietenii mei discutăm diverse. Unii de cât de entuziasmați sunt de această excursie, iar alții, ca mine de exemplu, cât de triști și nefericiți îi face părăsirea acasă a singurului membru al familiei sale.

           — De ce regeți, iubito? Vei vedea ce bine te vei distra, alături de noi. Haide, nu fi așa, spune Scott, sărutându-mă cast pe tâmpla dreaptă, în timp ce amândoi stăm sprijiniți de spătarul băncii.

           Pe bancă, propriu-zis, stau Claire și iubitul ei, al cărui nume încă e un mister pentru întreaga școală, iar în banca din fața noastră, stă Clarise și Matt, cel care îl substituie de două săptămâni deja, pe proful nostru de „Științele naturii".

           — Scott are dreptate, Ele. Ești prea morocănoasă și sensibilă. Ar trebui să te mai destinzi și tu, nu crezi? replică blonda de la cei câțiva centimetri de noi, eu privind-o suspect, cu o sprânceană ridicată.

           „Să mă destind?" Eu? Glumește, am impresia. Încă din ziua accidentului, tot ce am făcut a fost să-i ascult pe ei și să mă „destind" de problemele de acasă, ignorându-mi oarecum, propriul frate și problemele lui cu alcoolul.

           Poate dac-aș fi fost mai dură cu el, mai rece în ceea ce privește ieșirile și anturajul lui, mai atentă decât probabil nu am fost, atunci sunt sigură că nici el n-ar fi luat-o pe drumul pierzaniei și nici eu n-aș mai fi avut atâtea pe cap. În plus, dacă nu o ascultam pe Claire și Caroline, atunci nu i-aș mai fi acordat niciodată atenție lui Scott și încă aș fi suferit în liniște după dispariția părinților mei, rămânând în „cochilia" pe care mi-am creat-o chiar eu, după spusele lor. Atunci, despre ce destindere vorbește?

           — Uff, nu știu ce să zic. Mi-e așa de greu să-l las pe fratele meu singur, cu problemele lui! explic pentru am uitat câta oară, în timp ce blonda se ridică și vine spre mine, îmbrățișându-mă.

           Nu știu exact ce înseamnă prietenia, însă dacă să ai o prietenă ca ea și Claire înseamnă să ai o prietenă, atunci în mod sigur sunt norocoasă. Nu știu ce m-aș fi făcut fără ele în viața mea. Fără ei toți, în viața mea. Căci de la dispariția familiei mele, Caroline, Clarise, Scott, Matt și chiar întregul liceu au fost mereu acolo pentru mine și Jared, dacă am avut nevoie.

           — Fratele tău nu e un copil mic, Ele! Lasă-l și pe el să respire, nu-l mai sufoca atât! spune blonda masându-mi spatele, în timp ce eu o privesc de pe umărul ei, pe mulatra noastră prietenă comună, care deși nu pare de acord cu ce scoate Caroline pe gură, e totuși de acord cu excursia asta stupidă. Doamne, ce ar trebui să fac?

           — Uff, bine. Cine merge cu mine să mă ajute să vorbesc cu Jared? spun eu, depărtându-mă din brațele blondei, în timp ce toți încep să râdă, entuziasmați.

           Imediat ce fac asta, Scott mă ridică în brațe, felicitându-mă și se rotește cu mine așa, aproape făcându-mă să simt cum mă ia amețeala. Însă ignor acest sentiment și mă concentrez pe fericirea lui, spunându-mi că am luat o decizie bună.

           — Vin cu tine! spune Clarise, în timp ce toți fac un pas în spate, eu privindu-i confuză și gata să le reproșez asta.

           — Și eu! Mergem? spune Matt, privindu-mă cu zâmbetul pe buze, în timp ce eu îi agăț mâna, mândră și oftez profund.

           Știu că aceste cuvinte îl vor lovi fix în creștetul capului pe Jared, însă e singura mea șansă să plec cu prietenii mei. Nu că n-aș avea încredere că Jare va înțelege, doar că simt că-mi va fi mai ușor așa. Așadar, pornesc spre fratele meu ce stă pe partea opusă nouă, alături de niște prieteni de-ai lui și trage cu forță dintr-o țigară, forțându-mă să-mi rotesc ochii.

           În dreapta mea, ținându-mă de braț, este Matt, cel care mă privește din când în când, zâmbitor. Iar în stânga mea, este Clarise. Deci, nu va trebui să-mi fie așa de greu să vorbesc deschis despre asta. Nu-i așa?

           — Păstrează-ți calmul, Elena. Nu vrei să pornești cu stângul această discuție, bine? spune brunetul cu ochi albaștri din dreapta mea, eu ridicându-mi privirea, confuză, în ochii săi marini.

           De ce spun îmi ridic privirea? Ei bine, băiatul ăsta, deși e fiu de polițist, e înalt rău, Cred că are peste 1,80. Dacă nu, chiar 1,88. Deși arată foarte bine, toate fetele din liceu fiind leșinate după ochii săi albaștri intenși, eu nu sunt. Și nu pentru că nu mi-ar plăcea nuanța aceasta a ochilor, doar că...cumva, ochii lui îmi amintesc de tata.

           — Bine, răspund eu și-mi înghit nodul format în gât, simțindu-l apoi cum îmi lovește în plin stomacul, strângându-l într-un ghem.

           Ne apropiem ceva mai mult de grupul de cinci băieți din fața noastră, la vederea mea, aceștia fugând rapid care încotro și lăsându-l singur pe Jared. Cel care nici nu mă privește în ochi și pare vizibil afectat de probabil drogurile din acele țigarete. La naiba, și-iam explicat de atâtea ori că-l vor ucide drogurile dacă nu le va lăsa.

           — Jare, trebuie să vorbim! spun eu, privirea lui ridicându-se în cele din urmă în ochii mei, în timp ce încă trage din acea nenorocită de țigară.

           Furioasă, îi trag țigara dintre degete, aruncând-o cât colo, asta deși-mi simt brațele strânse de ambii prieteni din stânga, respectiv dreapta mea. Când ei observă furia mea, îmi eliberează brațele, eu continuând să-mi privesc fratele de parc-aș fi pe cale să-l bat chiar aici. În mijlocul liceului. Însă înainte ca asta să se întâmple, mâna dreaptă îmi este reagățată de cineva, iar după delicatețea cu care mă atinge, știu deja și cui aparține brațul acesta.

           — Calm, Elena. Nu vrem să-l enervăm pe fratele tău, nu? îmi șoptește Matt, de parcă chiar aș avea o criză de isterie pe care nebunul meu frate o poate provoca oricând. Însă nu și acum. Nu, când am atâtea să-i spun.

           — Sunt calmă, domnule profesor! replic printre dinți, însă nu-l privesc ci doar îmi fixez fratele relaxat, cu privirea.

           — Bine, bine. Nu e nevoie să faci o criză. Despre ce e vorba? spune Jared, relaxat la maximum, pumnii mei strângându-se rapid pe lângă corp. 

           — Sora ta vrea să-ți spună despre excursia în care..., spune Matt, eu sustrângându-mi din nou brațul dintr-al său și privindu-mi fratele în ochi, relaxându-mă și încrucișându-mi brațele la piept. Asta deși pe interior, trebuie să recunosc, fierb la propriu de draci.

           — Mâine se organizează o excursie a clasei noastre, iar eu și ceilalți vom merge. Voiam să afli asta direct de la mine, înainte ca bârfele să-ți ajungă din nou la urechi. Nu vrem să se repete istoria, nu-i așa? spun eu, privirea relaxată a brunetului din fața noastră, devenind una confuză și furioasă vizibil de spusele mele.

           Nu vreau să discut despre asta, din nou, cu el, doar că la ultima bârfă despre familia noastră... despre accidentul pe care vezi Doamne, eu l-aș fi provocat, a provocat această furie oarbă în fratele meu și retragerea lui în „cochilia" aceasta dură pe care mi-e așa de greu s-o distrug cu mâinile goale.

           — Foarte bine, atunci. Mergi și distrează-te, doar stai departe de mine. Bine, Elena? Nu te vreau în preajma mea, spune el, furios, plecând rapid din mijlocul nostru.

           — Excelent, Jared! Voi sta departe de tine pe perioada următoare și abia atunci vei vedea ce înseamnă asta! strig în urma lui, apoi lovesc furioasă cu piciorul, frunzele ce încă acoperă pământul rece de la picioarele noastre.

           Brațele prietenilor mei mă strâng cu forță, încercând să mă liniștească, însă eu simt cum pierd controlul din ce în ce mai mult în privința propriului frate. Cum și unde am greșit? De ce nu mă ascultă? De ce e așa încăpățânat? Pur și simplu, de ce?

    ****

           Privesc ușa încuiată a fratelui meu, de mai bine de zece minute deja de când am ajuns acasă și tot nu vine să-mi deschidă. Doamne, cum ar trebui să discut cu el? Obosită, lovesc dulapul de lângă ușă, pe care-l ținem aici pe post de măsuță suport și mă retrag apoi spre camera mea, închizând-o cu forță.

           Pașii mei se îndreaptă spre valiza ce tronează pe șifonier, pe care o cobor grăbită și-n care voi așeza tot ce am nevoie pentru plecare. O deschid, așezând-o pe pat și-mi îndrept pașii spre șifonier, deschizându-l și începând să arunc cu haine pe pat, pentru a-mi fi mai ușor să aleg ce voi lua în excursie.

           Telefonul de pe noptieră începe să sune, semn că tocmai am primit un mesaj, așa că las hainele în valiză și-mi îndrept pașii într-acolo, ridicându-l pentru a vedea cine e și ce vrea să-mi transmită printr-un mesaj. Zâmbesc atunci când văd fotografia iubitului meu și știu deja că el mi-a scris, așa că deschid aplicația mesageriei, zâmbetul meu lărgindu-se din ce în ce mai mult.

           „ Când ești gata, dă un apel și voi ști că trebuie să plecăm. Scuze, doar că plecarea s-a anunțat a fi chiar astăzi. Matt mi-a scris și mie și celorlalți. PS: Tatăl lui Matt, ne salută pe toți. Ne vedem jos, iubito!"  Scrie el, iar eu las telefonul lângă valiză și încerc să mă grăbesc cu hainele, pentru a putea pleca din casa asta cât mai repede cu putință.

           Iartă-mă că fac asta, Jared! Doar că tu singur ți-ai căutat-o cu mâna ta!

           În mai puțin de zece minute sunt gata, așa că formez numărul iubitului meu și dau un apel scurt, apoi merg la fereastră pentru a-i putea vedea mașina când ajunge. Nu cred că aștept mai mult de cinci minute, blocurile noastre fiind oarecum învecinate, căci imediat ce-i văd Loganul albastru marin, iau valiza și cobor grăbită scările.

            — Mă bucur să văd că ești gata! spune iubitul meu, luându-mi geanta grea din mână, eu privindu-l confuză.

           — Adică? întreb eu, în timp ce el deschide portbagajul și bagă valiza acolo, apoi îl închide și mă sărută fugitiv pe buze, ca mai apoi să urcăm împreună în mașina sa.

           Doamne, chiar vreau ca relația asta să dureze și chiar sper ca excursia asta să nu fie o greșeală. Nu va fi, nu-i așa mamă și tată? Ce tot spun? Desigur că nu va fi. Merg acolo, cu prietenii mei. Sunt în siguranță.

           — Unde mergem? îl întreb pe șoferul meu de ocazie, ochii lui privindu-mă scurt, deoarece el e la volan, iar eu în dreapta sa.

           — New Orleans! răspunde el, iar eu zâmbesc.

           Da! În mod sigur nu am făcut nici o greșeală acceptând această excursie. În plus, l-aș fi rănit enorm pe profesorul de științe al cărui fiu ne e nouă profesor acum și asta doar pentru că tatăl lui s-a îmbolnăvit. În plus, domnul Stewart și tata au fost colegi de liceu în tinerețile lor. De aceea îi permit atât de multe lui Matt și de aceea i-am prezentat pe prietenii mei, lui. Băiatul misterios care a venit în Mystyc Hills, Virginia, pentru a lua locul tatăl său care ne e mentor nouă, tuturor.