Profit de pauza dintre ultimele două ore și chiar cu riscul de a nu participa la ultima, decid să merg să investighez ceea ce creierul pare a-mi repeta în mod continuu de când am coborât din mașina lui Susan și până acum.

          Atentă să nu fiu urmărită de ochii curioșilor, îmi măresc pasul printre elevi în timp ce mă-ndrept spre biblioteca școlii. Intru înăuntru închizând rapid ușa după mine și imediat ce ochesc o masă disponibilă, îmi îndrept pașii într-acolo, așezându-mă rapid.

          Am în fața mea un calculator conectat la internet, un pix pe care îl scot din geanta mea apoi mă ridic agitată și-mi îndrept pașii spre rafturile mari până în podea, pline de cărți. Atentă, verific totul de la povești cu prinți, prințese și alte fabulații până la rândul istorie și fantastic. Acolo unde, creierul meu are parte de o supriză uriașă.

          Cărțile de pe ultimul rând al bibliotecii nu conțin doar povești cu iz istoric și supranatural, ci și cărți care specifică totul despre creaturile care mi-au inundat fiecare colțișor al minții pe întreaga zi: Cei cu Sânge Rece.

          Desfac vre-o două sau trei cărți despre aceste creaturi, iar imaginile cu ei pur și simplu mă șochează. Simt cum pielea mi se furnică la fiecare impact vizual cu acestea, așa că de îndată ce mă asigur că am în mână cam tot ce m-ar putea ajuta pentru un mic „referat" — și scuza pe care am folosit-o ca să-mi motivez posibila lipsă sau întârziere la oră — mă-ndrept rapid înapoi către locul meu.

          Agitată, deschid calculatorul și primul motor de căutare tastând cuvântul care mă-nfioară atât de tare. Apoi dau send și aștept. Cu o pagină plină de imagini și informații fantastice, rămân surprinsă. Cum? Aceste creaturi, chiar există? 

          Confuză, încep să sap din ce în ce mai mult în interiorul acestei lumi, descoperind informații privind definiția acestora și comportamentul lor. Dar de îndată ce redeschid secțiunea de imagini și văd câteva fotografii din filme, îmi las trupul să se sprijine de spătarul scaunului. 

          Nu! E imposibil. Aceste creaturi există doar în filmele siropoase de la tv, în care un el periculos și o ea timidă se îndrăgostesc și trăiesc fericiți până la adânci..., foarte adânci bătrâneți, îmi spun și închid pagina de internet, apoi calculatorul ca mai apoi să fac același lucru cu cărțile din fața mea.

          Îmi dezlipesc rapid fundul de pe scaun și mă ridic vrând să plec, dar cumva conștiința intervine din nou în deciziile mele forțându-mă să îi cedez din nou. Confuză, agăț teancul cu cărți pe care le îndes rapid în geantă și părăsesc grăbită, îngrijorată, dar și cu mii de gânduri întortocheate biblioteca uriașă.

          Deși aș vrea, simt că nu pot cu nici un chip să-mi scot din minte imaginile acelea din cărți sau de pe internet. Așa că tot ce-mi rămâne de făcut este să-mi măresc pasul pe holul aproape gol și să-nghit în sec de fiecare dată când creierul îmi reamintește scena din pădure în care l-am găsit pe acel băiat.

          Cumva memoria acelei clipe revine încetul cu încetul în mintea mea nebună și deși știu că e o nebunie, mă las convinsă că aceea nu a fost tocmai o crimă sălbatică ci una omenească. Oricât de greu mi-ar fi s-o cred, o fac. Cred în asta, căci am văzut-o cu ochii mei și știu că dacă am uitat atunci a fost pentru că cineva m-a convins să uit. 

          Cu ideea strălucită de a investiga mai mult și cu suspecți din ce în ce mai puțini în jurul meu, decid să merg direct acasă unde să pot încerca să fac legăturile. Doar că de îndată ce iau cotitura holului, am parte de o surpriză total neașteptată. Băiatul de care mă ciocnesc inevitabil și pe care mai toată ziua l-am ignorat, acum mă privește suspect de neîncreztor și confuz asupra ignorării mele.

          — Elena! spune el de îndată ce mă dau un pas în spate, tresărind la imapctul corpului meu înfierbântat de idei și scene cu al său rece și parcă ciudat de relaxat. Un fapt pe care abia acum îl observ după atât de mult timp.

           — Stefan! zic înghițind în sec. Înainte de a-l întreba ce face afară, cumva creierul meu se lovește brusc de o informație care acum prinde și mai mult contur. Băiatului din fața mea, îi e practic imposibil să ghicească chiar tot ce se va petrece în jurul lui. Nu?

           — Eu am ieșit să iau o gură de aer, spune el parcă anticipându-mi întrebarea. Simțeam că mă sufoc cu atâta aglomerație în sala de curs, spune schițând un zâmbet mic în colțul gurii.

           Nu, chiar visez. Stefan nu poate fi unul dintre ei. La fel cum nici nu e ucigașul acelui băiat, așa că uită totul, Lena! Îți interzic să crezi toate aceste bazaconii cu privire la tânărul care te-a salvat de atâtea ori, spune conștiința mea în timp ce inima mea deja pare că a luat-o la galop în pieptul meu, urlându-mi disperată să plec.

          — Îmi citești gândurile? gândesc cu voce tare, fără să realizez asta decât atunci când îi observ sprânceana dreaptă ridicându-i-se. Vreau să zic, eu vin de la bibliotecă! reiau apoi schițând un zâmbet ipocrit, fals și ușor forțat.

          — Sper că ai găsit ceea ce cauți, nu? spune șatenul din fața mea, eu simțind deja cum mă trec toate apele posibile. 

          La naiba, Lena! Dacă bănuia măcar ce faci, atunci ar fi știut că e în pericol și nu ar mai sta la vorbă cu tine, îmi spun schițându-i un zâmbet vizibil forțat de data asta.

          — Da! răspund rapid, ridicând tonalitatea vocii mele cu o octavă, seriozitatea citindu-se clar pe fața băiatului din fața mea. Adică, am găsit. Mulțumesc, zic scuturându-mi capul agitată.

          Încerc apoi să dispar din fața sa mai ales că bătăile inimii mele deja au ajuns la apogeu, iar eu simt cum sunt pe cale să leșin în fața lui. Așa că, agitată încep să caut în fiecare sertar al minții mele o cale de a scăpa de șaten într-o manieră cât mai caldă și rapidă în același timp. Dar oare voi putea? Asta chiar nu știu.

          De îndată ce observ că tensiunea din jurul meu e pe cale să-l absoarbă și pe el, fac rapid stânga-mprejur vrând să plec. Însă nu apuc să fac nici doi pași, căci vocea lui se aude rapid din spatele meu iar capul meu se rotește spre a-l privi.

          —  Nu stai la ultima oră? spune șatenul, făcându-mă să-nghit în sec.

          — Nu! îi răspund scurt, m-am învoit deja. Plus că nu mă simt nici foarte bine..., zic lăsând propoziția să cadă pur și simplu apoi îi zâmbesc timid și mă retrag rapid din fața lui.

          Pentru a mă asigura că nu mă urmărește sau că e convins de spusele mele, nici măcar nu sunt sigură de ce, înainte de a lua cotitura holului îl mai privesc o dată și-l văd urmărindu-mă cu privirea. Deși nu pare convins în procent de 100%, totuși pare destul de relaxat. 

          Așa că iată-mă aproape alergând pe holul liceului spre ieșire și apoi spre casă, agitația din liceu fiind din ce în ce mai prezentă în mintea mea. Sunt nebună să-mi fac atâtea scenarii sau nebunia de ieri m-a captivat atât de tare încât nu mai văd deloc luminița de la capătul tunelului? La naiba, nu știu. Tot ce știu, e că în geantă am câteva cărți pline de informații importante ce mă vor lămuri în curând. Sper.