Alături de Stefan, pășesc în curtea aglomerată de elevi agitați cu diverse ocupații fiecare. Zâmbesc și mă simt bine, o emoție pe care o reîntâlnesc după atât de mult timp dar care însă dispare rapid de pe fața mea atunci când îl revăd stând în același loc dintotdeauna.

        Înconjurat de aceeași băieți mitocani, drogați și violenți din liceul nostru, neînțelegând nici măcar acum, în al nouăsprezecelea ceas ce vede la ei de stă în preajma lor. Mă opresc de parc-aș fi înțepenită locului și privesc bucuria ce se citește pe fața fratelui meu, simțindu-mă... confuză. De ce cu ei totul pare atât de ușor? 

        De ce nu trebuie să se comporte diferit cu ei, față de cum era în trecut? De ce se comportă urât doar cu mine? Ce au ei, niște străini și eu nu am? Doar eu sunt..., iar atunci cuvintele lui în care mă anunța că nu suntem frați mă lovesc dur direct în piept, asemeni unei mașini de mare tonaj ce își pierde echilibrul pe șosea.

        — E totul bine? aud brusc, tresărind atunci când mâna șatenului se poziționează îngrijorată pe umărul meu atrăgându-mi atenția concentrată pe fratele meu.

        — Da, eu..., mint cu nerușinare, neștiind ce să spun, însă el mă întrerupe.

        — Ești sigură, Elena? Nu pari a te simți..., spune el, așa că-i afișez rapid cel mai fals și prefăcut din zâmbetele pe care le dețin.

        Pentru a fi sigură că mă ascultă și crede în același timp, îi agăț încheieturile cu mâinile amândouă și înaintez spre el, urcându-mi mai apoi palmele pe fața lui. Pentru o secundă, uit toate necazurile care m-au înconjurat pe o perioadă atât de mare fără el în viața mea și expir zgomotos aerul din plămâni.

        — Acum mă simt mai bine, zic privindu-l în acei ochi verzi strălucitori, care par în sfârșit a crede în ceea ce rostesc buzele mele în contradicție cu inima care bubuie ca o nebună de parcă ar vrea să-mi iasă din piept și să-i spună: „ajută-mă. Simt că mă sufoc"

        Nu știu ce mi-a pregătit soarta, destinul sau viața, însă știu că problemele nu pot fi eterne. Nimic nu durează o eternitate, sau cel puțin asta îmi imaginez eu. Căci privindu-l pe șaten atât de aproape și simțindu-i căldura pe care o emană prin fiecare privire și gest, știu că sunt în siguranță. Am fost din ziua în care l-am cunoscut.

        Simțindu-mi roșeața acaparându-mi obrajii, îmi cobor încet privirea și mâinile de pe chipul lui rece ca un ghețar știind în același timp că greșesc. Nu mă pot aventura în ceva cu tente romantice atâta timp cât eu încă sufăr din cauza unui idiot ca Scott, căruia nu i-a păsat să-mi sfărâme inima în mii și mici bucățele.

        — Dar ești tristă, spune el, agățându-mi bărbia și ridicând-o astfel încât să-l pot privi în ochi. Ce s-a întâmplat? întreabă curios, privindu-mă îngrijorat cu o sprânceană ridicată.

        Merită oare să mă destăinui lui? Știe despre viața mea din câte am înțeles până acum, însă oare cât de multe știe asta chiar nu știu eu. În plus, eu încă nu știu mare lucru despre salvatorul meu.

        — E vorba de fra..., încerc să scuz starea mea vorbindu-i puțin despre relația cu Jared, însă îl văd rapid întorcându-se spre înapoi și prinzând o minge cu palma sa dreaptă. 

        O sparge în palme, fixând-o cu privirea și devine agitat, aproape furios. De parcă și-ar fi imaginat în acea simplă minge din plastic, chipul cuiva. Îmi scutur rapid capul de filmele pe care creierul meu începe să și le creeze și-mi așez mâna rapid pe umărul lui.

        — Am reflexe bune! spune înainte ca eu să pot vorbi, părând de parcă mi-ar fi citit gândurile și ar fi știut ce aveam de spus.

        Zâmbesc sincer, privindu-l cum se uită la mine cu zâmbetul pe buze în timp ce coboară mingea pe lângă trup și știu. Fie e un sportiv excepțional, fie chiar are reflexe din cele mai bune și s-ar potrivi de minune în echipa de fotbal a școlii.

        — Observ! exclam bucuroasă, privindu-l cum se întoarce spre doi băieți aruncând mingea. Iar când pășesc spre dreapta pentru a-i cunoaște pe nemernici, am parte de un șoc. Scott și Matt ne privesc tăcuți, supărarea citindu-li-se pe fețe.

        De ce tind să simt dezamăgirea și frustrare celor doi, deși sunt la depărtare de mine și Stefan? De ce privirile lor îmi dau impresia că îi trădez? De ce mă gândesc la toate astea, însă în același timp mă lovesc cumva de privirea plină de furie și ură a lui Scott, cel care obișnuia să mă iubească..., cândva demult?

        — Ei sunt parte din echipa de fotbal a școlii, mă trezesc vorbind, forțându-l pe șaten să-și ridice o sprânceană perfect pensată. Vrei să vorbesc cu ei să te primească..., zic încercând să fac conversație, seriozitatea acaparându-i rapid fața.

        — Nu sunt o fire sociabilă și nu-mi place aglomerația, Lena! replică șatenul, pe un ton aproape furios.

        Îl privesc confuză și încerc să citesc în ochii lui ceea ce creierul meu nu pare a înțelege, dar mă lovesc de un zid de nepătruns exact ca cel pe care l-am mai întâlnit o singură dată. La el acasă, când i-am cerut explicații despre seara din urmă.

***

        Sunt în drum spre casă, alături de Claire. Din întreaga echipă de trei fete care obișnuiam să fim cândva, astăzi am rămas doar noi două și asta din motive ei bine lesne de înțeles. Relația mea cu Care s-a mai deteriorat după excursia din pădure, în care am descoperit multe lucruri pe care nu sunt sigură că ar fi trebuit să le știu.

        Ce fată îți trădează încrederea atât de mult, trădându-te prin a se îndrăgosti de  iubitul tău? Care fată te ignoră timp de câteva săptămâni bune, fără să-ți mărturisească că știa despre relația prietenei noastre comune cu iubitul meu? Cine ar suporta ca după mortea părinților ei să fie lovită și din alte părți, fără ca lumii să-i pese de rănile deja existente în sufletul tău?

        — Ele, ești bine? vine întrebarea menită să mă scotă rapid din transa propriilor gânduri, forțându-mă astfel să tresar.

        Îmi întorc privirea spre dreapta, acolo unde văd privirea îngrijorată a Clarisei ce se uită la mine de parcă ar aștepta un răspuns pozitiv la întrebarea pe care eu nu am auzit-o și pe care nici nu sunt sigură că îl dețin.

        — Da, sunt. Ce ziceai? spun confuză, trecându-mi prin păr așezându-mi astfel o șuviță rebelă după ureche.

        — Ziceam de excursie, exprimă ea, amintirile acelor zile lovindu-mă direct în capul pieptului ca un bumerang în viteze uluitoare. Cine crezi că l-a ucis pe iubitul Caroline? spune ea, ochii mei mărindu-se considerabil.

        — Se bănuiește că a fost o crimă? spun confuză, încercând să-mi amintesc fața acelui băiat pe care l-am găsit fără suflare. Însă de ce mă lovesc de un zid negru ori de câte ori încerc să accesez acea amintire?

        — Da, spune ea. O crimă provocată de un..., spune apropiindu-se de urechea mea șoptindu-mi cuvântul vampir și provocându-mi astfel gura să se deschidă automat din cauza șocului.