M-am săturat! Oricât aș iubi ciudățeniile din viața mea..., oricât le-aș permite oamenilor din jur să mă rănească..., oricât ar însemna ura lor față de mine, nu mai suport. Vă permit orice, oameni buni. Orice, însă nu și minciuna.

        M-am săturat să fiu mințită, batjocorită, trădată și înșelată de toți și-n toate modurile posibile. M-am săturat să ajung râsul clasei pentru că nu-l pot proteja și avea grijă de fratele meu drogat. M-am săturat să știu că „mâine" va veni din nou, iar eu nu am încă certitudinea unei zile de „astăzi". M-am săturat să mă simt ca o minge de ping-pong trimisă dintr-o parte într-alta a mesei, doar pentru amuzamentul celor din jur.

        Oamenii au tendințe din cele mai ciudate, știu asta. Am învățat-o de-a lungul timpului și mi-am „luat-o" chiar și de la fratele care se presupune c-ar  trebui să fie de partea mea. Însă nu. El s-a „aliat" cu străinii, înjunghiindu-mă mai rău la fiecare cădere. Și de parcă asta n-ar fi fost de ajuns, fiecare privire a lui din prezent îmi amintește cât de mult am greșit având mereu grijă de el. 

        Cine s-a schimbat până la urmă? De ce am ajuns să gândesc așa? De ce nu-mi spune ceea ce vreau să aud, adică faptul că orice s-ar întâmpla noi doi suntem frați în continuare? De ce mă minte privindu-mă în ochi, exact cum a făcut-o timp de-o viață întreagă? De ce nu se oprește din a-mi tulbura creierii mai rău decât înainte?

        Cu zeci... sute... mii de astfel de întrebări, mi-am dat seama că de fapt așa am trăit întreaga viață. Niciodată nu m-am oprit să sper, căci mereu am crezut că speranța va muri ultima și că el n-o va ucide. Însă a făcut-o. Lent. Calm. Pe nesimțite. În liniște. O liniște morbidă care m-a dat complet peste cap.

        Nu e ușor să fii sora mai mare și în mod evident, nu e ușor să ai un frate dependent de aceleași droguri stupide care-l vor ucide încet și sigur, oricât de mult ți-ar promite să nu mai comită aceleași nebunii de a le lua. Am ajuns chiar să cred și ce e mai rău despre fratele meu, deși știu că asta nu ne va ajuta pe niciunl dintre noi.

        — Astăzi mă vei conduce din nou, de mână la școală? aud rostind de îndată ce ajung afară pentru a-mi încălța adidașii Nike de culoare albă.

        Îmi ridic încet privirea spre înainte, văzând ușa mare și albă, apoi îmi întorc capul spre înapoi. Acolo unde văd aceeași figură batjocoritoare a fratelui meu, care mă privește cu o sprânceană ridicată și rezemat de perete.

        — Dacă nu ți-ai schimbat comportamnetul rebel și atotștiutor, atunci da. Ia-ți lucrurile și să mergem, Jared. Nu vreau să întârziem din prima zi! îi zic privindu-l cum își rotește ochii plictisit.

        Nu știu dacă se mișcă așa de încet pentru că vrea să-mi arate că nu-i pasă deloc ceea ce-i spun, sau poate pur și simplu să-mi arate că nu are de ce să-mi pese din moment ce nu suntem frați așa cum susține el — o tâmpenie auzită cine știe de unde — însă măcar își îndreaptă pașii spre lucrurile pentru școală, nu? Ar trebui să mă simt mulțumită măcar de asta. Atunci de ce nu mă simt bine? Oare e ceva în neregulă cu mine?

        După câteva minute îl pot observa trecând prin fața mea în timp ce-și îmbracă din mers geaca neagră din cauza vremii ploioase de afară, eu urmărindu-i în stare de șoc fiecare mișcare. Mă ignoră. De ce? Ce i-am spus de se comportă de parcă nici n-aș exista? Înainte măcar îmi spune un „haide, sunt gata",  acum de ce nu mai spune asta?

        Tristă, îngândurată, cu mii de scenarii în cap și mii de întrebări fără răspuns... fără explicații, pășesc pe urmele fratelui meu care merge din ce în ce mai repede, comportându-se de parcă nici n-aș exista. Oricât încerc să-i atrag atenția sau să-i spun să încetinească, e de parcă nici nu m-ar auzi. Oare o fi auzit din nou ceva nepotrivit despre mine?

****

        Sunt în pauză. Stau rezemată de dulap și-mi privesc fratele stând între aceeași prieteni vechi pe care-i cunosc sau nu, fumând aceleași țigări nenorocite și comportându-se la fel de rebel... la fel de el ca dinaintea plecării.

        Am obosit să-l văd așa. Am obosit să mă gândesc mereu la același lucru și am obosit să am aceleași întrebări ca :"de ce?". Acceptând că trebuie să-mi iau o pauză de la toate astea, mă dezlipesc de dulap și-mi întorc trupul spre a părăsi holul populat de doar jumătate dintre ceilalți elevi de-aici — căci restul sunt deja afară, bănuiesc — și mă lovesc dur de un trup solid precum și de un miros cunoscut.

        Pentru o secundă dorința ca acel cineva să fie eroul meu din vacanța petrecută în pădure pune stăpânire pe mine și de îndată ce-mi ridic ochii spre sursă, îl văd. Stă chiar în fața mea, privindu-mă zâmbind ușor în colțul gurii cu un aer ușor surprinzător să mă vadă atât de repede.

        — Nu cred în coincidențe, dar mă bucur să te reîntâlnesc! spune șatenul din fața mea, eu făcând un pas spre înapoi. De fapt, amândoi îl facem.

        — Tu? Aici?! zic confuză, privindu-l în acei ochi captivant de atrăgători și liniștiți față de ultima dată când i-am văzut tulburi de nervi.

        — Bună, Elena! zice el, întinzându-și mâna spre mine.

        — Bună! Ce se petrece, mă urmărești? întreb confuză, putându-l observa cum își arcuiește o sprânceană zâmbind.

        Nu știu ce se întâmplă, nu știu cum, dar în mod cert e ceva ce îl aduce pe eroul meu din pădure, aici. Îl privesc încercând să aflu mai multe, însă mă lovesc de un zid de neatins în ochii lui verzi și calzi ca o pădure proaspătă de primăvară.

        — Nu. Învăț aici, de ce ai crede că te-aș urmări? spune el, mie venindu-mi să-mi dau două palme. Pe care le și folosesc, însă la modul figurat căci mi le dau mintal.

        Nu știu ce mi-a făcut acest băiat, însă de când îl cunosc și până acum m-a făcut doar să zâmbesc. De aceea și recunoștința mea pentru el este evidentă și mare. Îi zâmbesc rușinată și-mi cobor timidă privirea în gresia de la picioarele noastre sprijinindu-mi din nou trupul de dulapurile din dreapta mea.

        — Scuză-mă, Stefan. Însă pentru o secundă am uitat unde și cu cine vorbesc, îi zic băiatului din fața mea care-mi zâmbește relaxat, sprijinindu-se și el de dulapuri.

         — E în regulă, stai liniștită. Probleme acasă sau... aici? Răspunde el cu o întrebare, ochii mei ridicându-se într-ai lui.

        Nu știu dacă să-l numesc destin, pentru că nu știu ce e și nu știu dacă e soarta, însă în mod cert coincidență nu poate fi. Eu nu cred în asta, mai ales ținând cont de faptul că în liceu orice se poate întâmpla.

        Înainte ca răspunsul meu să apară, fața îmi devine serioasă în timp ce din spatele băiatului din fața mea îmi pot revedea și retrăi oarecum întreaga viață din trecut. Băiatul care stă în spatele șatenului, mă privește tăcut, neexpresiv și aproape exagerat de ne el.

        Saliva mi-a dispărut deja din gură, asta în timp ce ochii mei continuă să-l privească pe după umerii lați ai șatenului de la cei nici câțiva centimetri de mine. Și sunt sigură că nu l-am auzit nici ce m-a întrebat, decât în secunda în care mâna lui o agață pe a mea, făcându-mă să tresar în timp ce mă întreabă dacă sunt bine.

        — Ce? Zic speriată ca de morți, mutându-mi privirea în ochii lui confuji. Oh, da. Sunt bine, eu doar... zic și tac când îl văd pe brunet părăsind holul printre ceilalți elevi.

        — Ești sigură, Elena? Pe cine-ai văzut? Spune șatenul confuz, îndreptându-și spatele și întorcându-se pentru verificări. Asta deși sunt sigură că știe deja ce am văzut. Îl cunosc cât de cât, deja.

        — Nimeni! răspund rapid, agățându-i chipul și întorcândui-l spre mine, ochii lui primăvăratici încă privindu-mă suspecți.

        Oare greșesc ascunzându-i anumite detalii? Oare chiar și-a dat seama ce am văzut? Oare problemele mele se vor opri vreodată?