Un refugiu este locul pe care noi oamenii îl căutăm mereu pentru a liniști furtunile din sufletele noastre. Un loc în care nu există probleme, vești îngrozitoare, amăgitoare și ură. Acolo există doar liniște, pace și iubire multă.

       Eu mi-am pierdut refugiul în urmă cu jumătate de an, în ziua... secunda în care mașina a derapat și a ajuns în lacul orașului. Și de atunci nu mi-am mai găsit refugiul, liniștea, pacea și iubirea nicăieri. Deși aș fi zis ieri că am regăsit-o după atât de mult timp, iată cât de mult m-am înșelat.

       Vestea probabilității ca eu și Jared să nu fim frați de sânge, m-a tulburat enorm. Încă o face, deși lupt continuu să ascund adevăratele mele sentimente. Căci oricum ar fi, nu e ca și când chiar aș putea discuta deschis despre asta. Nu am cu cine s-o fac.

       Somnoroasă, căci toată noaptea am avut coșmaruri din cele mai diverse, cobor la marginea patului și-mi trec mâna prin părul lung ce-mi atinge talia în culori de ciocolatiu deschis spre șaten. Eu nu eram așa. Nu sunt așa, dar vestea de ieri m-a zăpăcit complet.

       Până să adorm, m-am gândit doar la asta. La vestea că eu nu sunt fiica părinților mei, precum și la ideea că e posibil ca Jare să aibă dreptate. Poate chiar i-am ucis cu neglijența mea. Mă ridic încet, de parc-aș fi bolnavă și pășesc timid pe parchet în timp ce-mi îndrept pașii către baie.

        Apăs mânerul ușii de culoare albă și intru în camera micuță, cu cadă, duș, wc și ghiuvetă. Scurt îmi ridic ochii în oglinda de pe perete și nu mă recunosc. Cearcănele sunt mai mult decât vizibile, grijile se reflectă pe întreaga mea față, iar ideea că sunt o criminală mă termină încetul cu încetul. 

        Când imaginea sângeroasă din oglindă a acelei secunde în care s-a întâmplat accidentul mă lovește în plin, îmi mut rapid privirea către cadă. Da. Astăzi în mod sigur voi face baie în cadă, mi-am zis și am pășit într-acolo.

        Am dat drumul la apa caldă, apoi mi-am luat șamponul și celelalte cosmetice și am pășit încet în cada plină cu apă. Aceasta m-a atins delicat, iar eu am alunecat în interior lăsându-mi capul pe margine. În fața privirilor mele, pe tavanul alb cu ușoare urme florale - o estetică aproape uitată de mine a băii - revăzând și retrăind din nou totul.

        Accidentul. Furia fratelui meu. Excursia. Despărțirea de Scott. Minciunile lui Stefan. Tentativa de viol a șoferului care m-a lăsat în fața blocului. Salvarea situației... și a mea de către eroul meu din pădure, reîntâlnirea cu fratele pe care crezusem din ziua aceea că l-am pierdut definitiv și vestea că nu sunt sora lui.

        Atâtea amintiri, nu fac bine psihicului. Și în mod evident, nu psihicului meu. De aceea, pentru o secundă, singura mea șansă de refugiu... de scăpare din probleme este sinuciderea. Dar de îndată ce apa îmi acoperă fața și simt că mă sufoc, ies rapid la suprafață și-mi trec agitată mâinile prin păr. 

        Nu pot s-o fac. Nu trebuie s-o fac. Eu am un refugiu, deja. Doar că nu am acceptat să-l recunosc până acum. Iar refugiul meu e el, eroul meu din pădure. Ridic rapid prosopul plușat pe care mi-l înfășor rapid în jurul trupului fierbinte din cauza apei și ies rapid din cadă.

        Tresar la atingerea picioarelor mele cu gresia albă și rece de jos, dar asemeni atâtor probleme din trecut o să înghit în sec și de data asta. Apoi după ce sunt gata pășesc rapid în cameră, unde îmi aleg rapid ținuta pentru astăzi formată dintr-un tricou tip maieuți de culoare neargă și o pereche de jeanși negri, trei sferturi.

        Pentru o ultimă dată îmi privesc reflexia obosită din oglindă și realizez că baia nu m-a ajutat prea mult să ascund oboseala vizibilă de pe chipul meu. Așa că încep să torn machiaj cu tona peste chipul alb ca spuma laptelui, pudra căzând literalmente peste tot în jurul meu.

        De nervi, lacrimile își fac simțită prezența, alunecând șiroaie peste obrajii acoperiți de pudra ușor vizibilă pe care o folosesc. Înjur cu voce tare lovind toate trusele de machiaj din fața mea, trântindu-le pe podea și cad în genunchi plângând ca un copil.

        — Elena, ce s-a auzit? Aud printre plânsete ușa deschizându-se ca mai apoi vocea lui să se audă în ecouri din ce în ce mai îndepărtate în mintea mea agitată ca un sifon.

       Plâng. Mă doare. Sufăr. Mor. Nu vreau să mor de durere... de suferință... de necaz. Nu vreau să mor nicicum. De aceea mă agăț rapid de brațele primitoare ale fratelui meu care mă îmbrățișează vizibil afectat de toată situația creată.

       Nu știu dacă simte aceeași furtună ca și mine în suflet și nu știu dacă și cât îi pasă de suferința mea. Nu l-am văzut niciodată păsându-i, așa că n-ar fi de mirare dacă n-ar simți-o. Încerc să opresc frutuna de lacrimi ce mi-a inundat mintea, sufletul, obrajii și buzele, însă nu pot. De aceea strâng tricoul lui crem în mâini, sperând ca astfel să mă pot controla.

       — Gata, surioară. Nu mai plânge, îmi rupi inima! spune el, așa că-mi trag nasul și mă opresc automat. Cum a reușit? Habar nu am.

      — Dar tu? Tu nu ai și călcat peste a mea seara trecută? Întreb încă nervoasă pe el... pe cele întâmplate mai mult decât pe el, degetele lui mici ridicându-mi bărbia astfel încât să mă pot lovi de același zid de nepătruns din ochii lui căprui.

       Mă privește atât de tăcut... atât de el, încât nu pot să mă concentrez nicicum pe imaginea fratelui perfect care m-a întâmpinat ieri. Golul imens din ochii lui, e ca o groapă infinită plină de întuneric și umbre care mă atrag spre suferința totală și știu. Acum, în aceste secunde, nu mă poate ajuta. 

       De aceea mă ridic rapid de jos, cum am făcut-o întotdeauna și îmi adun grăbită câteva din lucrurile personale - telefonul, cheile și geanta - ieșind rapid din dorimitor, lăsându-l să mă privească în stare de șoc cum închid ușa în urma mea.

       Nu am o mașină, dar nici nu-mi doresc una. Nu am o motocicletă, dar de asemeni nu am nevoie de una. Am nevoie doar ca vântul rece și puternic - deși e aproape mijlocul lui Iunie - să-mi treacă prin păr și să mă trezească la realitatea de a sta departe de oameni cum ar fi trebuit s-o fac din prima zi.

       — O tură cu mașina? Spune brusc o voce cunoscută de undeva anume, pașii mei oprindu-se din a păși spre ținta mea, nicăieri, în timp ce eu îmi răsucesc ușor capul spre partea carosabilă.

        Acolo unde un tip brunet cu ochi albaștri, pe care încă nu-mi amintesc unde l-am mai văzut, mă privește cu un zâmbet larg afișat pe întreaga-i față. Încerc să dau un refresh minții mele aglomerate de gânduri, idei și opțiuni, însă nu merge. De ce nu reușesc să mi te amintesc, străine?

       — Nu mulțumesc, răspund după câteva clipe de tăcere adâncă, el oprind motorul și coborând din mașină. 

       Ajunge în fața mea într-o viteză uluitoare... aproape imposibilă și își răsucește brațele la piept, privindu-mă cu încă zâmbetul acela perfid și malefic pe chip amintindu-mi astfel de noaptea în care am ajuns în oraș și am fost salvată de Stefan.

       De aceea și zâmbesc ușor, trecându-mi mâna prin păr. Simpla imagine a șatenului care m-a salvat din mașina acelui bărbat, îmi provoacă acum amuzament. Dar în acea secundă... în acea clipă în care l-am văzut atât de furios, nimic nu mi s-a părut a fi așa de amuzant. Ce ironie a sorții, nu-i așa?

       — Nici dacă îți cer eu, Katherine? Întreabă bărbatul din fața mea, chipul meu devenind serios, confuz și conștientizez că, la naiba, am mai auzit numele ăsta.

       Cad pe gânduri preț de câteva secunde, apoi memoria mă lovește în creștetul capului ca un bumerang. El mi-a spus așa în acea noapte. Noaptea în care am plecat din pădure, spre casă și mi-am regăsit fratele. Așa că întrebarea cine naibii e Katherine, asta? reîncepe să-mi bântuie mințile deja aglomerate de atâtea probleme și întrebări.

       — Numărul unu: eu nu sunt Katherine, ci Elena. Numărul doi: habar nu am cine ești tu, de ce mă strigi așa sau de ce ai încercat să mă rănești în pădure și spun asta deoarece nu am uitat acea secundă niciodată. Și numărul trei: dacă vrei să nu ai probleme, în special acum când sunt așa de nervoasă, îți sugerez să stai departe de mine. Înțelegi? Spun furioasă, pășind spre el până ce reușește să se lipească literalmente de mașina sa scumpă, decapotabilă și roșie ca focurile iadului.

       — Bine, dar eu..., încearcă să spună, dar îmi arunc ochii peste cap, nervoasă.

       Imaginea lui Stefan zâmbind îmi apare pentru o clipă în fața ochilor minții și când mă gândesc la el reușesc să mai calmez cumva starea de nervozitate pe care o resimt în întreg trupul. Un lucru ciudat însă pe care abia acum îl observ, este că de îndată ce îl privesc pe brunetul din fața mea îl pot vedea agățat de braț de cineva.

       — Credeam că am fost destul de clar când ți-am zis să stai departe! îl aud pe șatenul la care eu tocmai ce mă gândisem, brunetul zâmbind și mai larg și mai malefic decât oricând.

       Din reacția băieților... celor doi bărbați mai bine zis din fața mea, nu conștientizez decât un lucru: nu se plac. De aceea îndrăznesc rapid să intervin între ei, agățându-i brațul șatenului în timp ce-mi urc mâna peste el, foțându-i astfel ochii să mă privească.

       — În sfârșit ai ajuns, iubitule. Crezusem pentru o secundă că ai uitat de mine! exclam eu, deși nu am nici o relație cu el și nici nu simt altceva decât recunoștință maximă și eternă pentru bărbatul care mi-a salvat viața de atâtea ori.

       Zâmbesc fericită și sinceră, privindu-l pe șaten cum îmi înapoiază zâmbetul făcându-mă să mă simt confuză. Oare a căzut în capcana minciunii spuse de mine și o acceptă așa cum am spus-o, sau el chiar crede că..., nu Elena. Nu, e imposibil. Nu ai făcut nimic din care să-l faci să înțeleagă asta. Nu?

       La naiba. Atât de multe întrebări și un singur răspuns: nu știu. Și acum, eu ce mă fac? Ce să aleg, pe cine și cel mai important, de ce?