Trecutul. O imagine vie a ceea ce s-a întâmplat deja, care nu are nici o urmă de încredere că se va rezolva.

      Sunt din nou în pădure, în același loc și-n aceleași ipostaze cu prietenii mei..., doar că de data asta e diferit. De ce e diferit? Unde ești, eroul meu din umbră? 

      Brusc, e de parcă aș fi mutată telepatic în altă parte. Întunericul ce acoperă pădurea e unul uriaș, tot ce se poate auzi fiind foșnetele frunzelor care alunecă din copaci.

      Mă rotesc pe călcâie pentru a fi sigură că nu visez și observ că sunt singură. Unde e toată lumea? Oh, dar memoria mă lovește în creștetul capului amintindu-mi de iubitul Carolinei. Exprir aerul din plămâni și încep să strig tot ce-mi trece prin cap pentru a le atrage atenție celorlalți precum și a găsirii băiatului căutat.

      O mână se așează pe umărul meu, iar când mă răsucesc pe călcâie... ochii mi se deschid în mod automat, inima-mi bate în piept ca o nebună și transpirația mi se scurge pe chip de parc-aș fi stat sub duș în toată această perioadă. Cu excepția faptului că eu mă aflu în patul meu, din camera mea, din casa mea și, după cum observ, în siguranță.

        A fost doar un coșmar! îmi spun, repetându-mi chiar de „n" ori asta pentru a o memora și a înțelege că nimic nu mi se poate întâmpla. Însă ușa se deschide rapid, chipul fratelui meu apărând îngrijorat prin întredeschizătura acesteia.

       — Ești bine? Spune el, privindu-mă cum mă uit la el îngrijorată.

       Impactul e unul devastator pentru mine, mai ales că de la dispariția familiei noastre și până acum... până astăzi, niciodată nu mi-am arătat suferința lui Jared. Așa că nu voi comite greșeala de a o face acum, mai ales ținând cont de rebeliunea lui. 

       — Da, eu..., am avut doar un... coșmar. Sunt bine, Jare! zic sigură pe mine, însă după modul în care intră în camera mea și închide ușa în urma sa, nu pare a mă crede.

       Îi privesc pașii aducându-l către mine, așa că mă trag pe pătură spre a-mi îndrepta spatele și a-i face loc să se așeze la marginea patului. Ceea ce și face. Surprinzător, pentru prima dată simt că el mă protejează. Mâna lui se ridică încet și se apropie de chipul meu, dându-mi o șuviță rebelă după ureche.

       Cumva, din cauza emoțiilor, las frâu liber lacrimilor îndrăznețe și izbunesc în plâns. Brațele lui încăpătoare se desfac și mă primesc la pieptul lui, iar el îmi masează spatele pentru a mă liniști. De ce plâng? De ce îl las să mă vadă așa, când nu i-am permis niciodată asta? De ce pare atât de schimbat în corelație cu mine? Ce s-a schimbat pe perioada cât am fost plecată?

       Mii de întrebări și un singur răspuns, se pare: nu știu. Mă dezlipesc de pieptul fratelui meu și-i agăț chipul cu palmele mele încercând să citesc în ochii lui căprui ca două castane, adevărul. Dar nu-l văd acolo. Tot ce văd, e un zâmbet uriaș care mă întâmpină surprinzător de încurajator pentru mine. În special în zilele acestea.

      — Jare, ce se..., dau să întreb... să descopăr misterul din spatele reacției lui schimbătoare, însă mă întrerupe.

      — Nimic. Doar mi-a fost foarte dor de tine. Ce, e chiar atât de rău că mi-ai lipsit? Spune el zâmbind, privindu-mă cu o sprânceană ridicată.

       Citesc confuzia, surprinderea și bunătatea din privirea fratelui meu pentru pirma dată după atât de mult timp. Iar asta îmi confimă și mai mult bănuielile cu privire la faptul că ceva s-a întâmplat în acest timp petrecut departe.

       — Nu, protuțule. Desigur că nu și tu mi-ai lipsit. Foarte mult! îi zic, iar el îmi plasează un sărut pe frunte. Fapt care, din nou mă surprinde total.

      — Minunat! Înseamnă că ești gata să mergi la școală! Vino, o să te ajut cu ținuta de astăzi! zice el entuziasmat, ochii mei urmărindu-l în stare de șoc cum se fâțâie de colo-colo prin fața mea, deschizând în cele din urmă dulapul.

      Dacă reacția lui la vederea hainelor mele nu ar fi atât de comică, jur că m-aș abține. Însă nu pot, de aceea îi permit zâmbetului confuz să-și facă apariția pe buzele mele în timp ce-l privesc pe Jare cum se uită atent analizându-mi hainele.

      În cele din urmă pășește spre dulap și alege o pereche de jeanși negri, o cămașă albă și decoltată și un sacou albastru închis spre negru și se rotește mândru cu fața spre mine. Cea care-l privește încă confuză de la marginea patului.

      — Ei bine? Ce faci, nu te vei ridica să te pregătești? Spune el, eu înghițind în sec.

      Mă ridic în picioare, purtând doar perechea mea de pantaloni scurți și negri și maieul alb transparent. Părul îmi stă în toate direcțiile posibile din cauza somnului - cel mai sigur - iar gândurile privind noul frate pe care l-am găsit acasă nu-mi dau deloc pace.

      Dar pot să le ignor, îmi repet continuu și pășesc spre băiatul de șaptesprezece ani din fața mea care îmi zâmbește mândru.

      — Ba da. Dar pentru asta, tu trebuie să fii afară. N-o să mă schimb de haine cu tine de față, nu? Îi zic și-l văd zâmbindu-mi. Din nou.

      Nu zic că ar fi ceva rău în asta, că nu suport să văd zâmbetul lui sau că deja e prea mult pentru mine; dar ceva e ciudat la el. Știu asta. Și nimeni nu mi-o poate scoate din cap.

      Tăcut, părăsește camera în liniște. Însă imediat ce închide ușa, nu-l mai aud pășind spre camera sa ci mai degrabă e de parcă n-ar pleca. Așa că-mi dau ochii peste cap plictisită și mă întorc spre hainele alese de el, pentru o primă dată în viață și încep să mă schimb.

      Mă opresc în secunda în care pe măsuța oglinzii din fața mea observ un lănțișor. Mă apropii timidă, analizând bijuteria din argint cunoscută și-mi pot simți ochii umplându-mi-se de lacrimi, mintea de întrebări și sufletul de îndoieli.

      — Ești gata? Aud însă și tresar în secunda în care ușa din spatele meu se deschide, vocea lui Jared făcându-și simțită prezența în cameră.

      Mă rotesc cu încetinitorul spre el, în mâna mea tronând bijuteria de la mama. Singura mea amintire cu ea de care nu am reușit niciodată să mă despart și de care crezusem că fratele meu nu are nici cea mai mică idee.

      Dar după zâmbetul lui larg și pașii relaxați care-l aduc spre mine, totul se schimbă. Acum știu că a știut mereu despre asta. Însă, dacă de obicei mi-ar fi reproșat că am păstrat amintirea aceasta, acum de ce tace? De ce se preface că nu are nimic de zis împotrivă?

      — Să te ajut? Zice el, pășind spre mine, apropiindu-se de mine - mai bine zis - în timp ce mă răsucește sigur pe el cu fața spre oglindă, mâinile lui luându-mi bijuteria cu scopul de a mi-o atârna la gât.

      — Nimic nu e bine, Jared. Nici eu, nici tu și nici... tot ce se întâmplă. Ceva s-a schimbat în lipsa mea, nu-i așa? spun neavând curajul de a-l privi ci doar meditez toate astea cu voce tare, ochii lui analizându-mă tăcuți în timp ce mâinile lui încă poposesc pe spatele meu.

      Îmi ridic ochii către el, ceva mai curajoasă și-l văd cum mă analizează surprins. Dar de ce e surprins? Eu sunt cea surprinsă de reacțiile lui ciudate, el de ce se simte așa? Îi pot vedea sprâncenele unindu-i-se într-o linie curbată și deloc atrăgătoare, însă atât de asemănătoare cu ceea ce-mi amintesc despre el.

      — Ai dreptate, de fapt. Nici nu știu de ce te ajut, tu fiind propria ucigașă a părinților mei! scuipă el cuvintele, la fel de dur ca întotdeauna.

      Mâinile lui smulg lănțișor de la gâtul meu, care cade pe parchetul din lemn de la picioarele noastre, apoi se îndepărtează de mine. Ei bine, da. Acesta e fratele de care-mi aminteam eu. Nu băiatul galant, amabil și drăguț care mă întâmpină încă de seara trecută.

      — Erau și familia mea, Jared. Noi suntem frați. ai uitat? Zic rotindu-mă pe călcâie pentru a-l putea privi cum își aruncă iornic ochii peste cap.

      — Nu, Elena! Nu suntem. Mai bine ți-ai verifica certificatul real de naștere! spune el, scuipând cuvintele și-l pot privi cum pleacă.

      La naiba, ce-a fost asta? Cum adică certificatul real? Cum adică nu suntem frați? Cine sunt eu? Cine e el să îmi spună asta? Cine i-a spus lui asta? Oh, doamne... înnebunesc sau ziua asta chiar e reală?