Trecutul. Ce mi-a adus trecutul, în fară de suferință? Pe părinții mei nu i-a adus înapoi. Iubirea fratelui meu, a transformat-o în ură. O simt. Am trăit-o în tot acest timp. Iubirea iubitului meu... sau mai bine zis, a celui pe care-l consideram jumătatea mea; deasemenea a transformat-o în scrum. Iar acum... acum stau într-o casă străină, la o fereastră ce nu-mi aparține, într-un dormitor care deasemenea nu e al meu și mă gândesc.

        Din toate acestea, eu cu ce m-am ales? Suferința doar a crestat încet și sigur tulpina mea, făcând copacul să moară încetul cu încetul în fiecare zi. Și ei? Ei sunt bine. Fiecare în treaba lui, cu mâinile curate și conștiința liniștită. Asta în timp ce eu mă gândesc continuu că trecutul mă va urmări mereu și pentru totdeauna.

         Deși mă simt ca și un mort în viață - asta fără să știu cum se simt ei, ci doar bănuind - încă sunt aici. Încă simt podeaua din parchet sub picioarele mele și încă simt vântul adiindu-mi prin părul lăsat liber în bătaia lui. De ce? Pentru ce mă agăț de viață, ca de ultima speranță? De ce să mai trăiesc?

        Îmi simt lacrimile acaparându-mi ochii, așa că strâng balustrada în mâini și le las frâu liber. Curgeți! Eliberați-vă voi, dacă eu nu pot! De fapt, ce tot ce spun? Pot! Sunt puternică, nu-i așa mamă? Spun privind scurt cerul albastru și senin, razele soarelui întâmpinându-mă deîndată ce-mi ridic ochii către uriașul albastru. Apoi încerc să urc.

         Picioarele mele se agață curajoase de balustrada metalică ce desparte casa băiatului care m-a adus aici de aerul rece, răcoros și primăvăratic de afară; în mintea mea desfășurându-se o singură idee... un singur gând:"sari!" Strâng metalul în pumni pentru a mă asigura că n-o să cad cumva de-aici și-ncep să mă cațăr ca o maimuță înfometată după fructele din copaci.

         — Dumnezeule mare, Elena! Ce faci, dă-te... ai înnebunit? spune rapid o voce cunoscută, agățându-mi trupul într-o viteză uluitoare pe care nici măcar nu mă concentrez. Doar știu că așa se petrece totul.

         Mâinile îmi tremură de emoții, trupul mi-e slăbit, mintea e de parcă ar fi în vacanță; iar lacrimile mele răbufnesc din nou, inundându-mi obrajii. Tot ce reușesc să fac, este să mă rotesc în brațele cunoscute ale lui Stefan și să-l îmbrățișez cu toată forța mea. Realizez, fără să exagerez și fără să stau prea mult pe gânduri.

         — Gata, nu mai plânge. Ce s-a întâmplat, ce voiai să-ți faci? îi aud vocea, dar nu mă pot opri. Încă nu am găsit butonul de switch-off al lacrimilor mele.

         Doar strâng geaca lui maro în pumni și strâng din pleoape, de parcă mi-ar fi frică să-mi deschid ochii. Încerc să-mi opresc plânsul, lupt cu acest sentiment de neputință. Nu e deja destul de evident? Dar până când? Când mă voi opri? Pur și simplu când și cum?

         — Să mor, bine? strig ca înnebunită, fără să-mi dau seama de ce scot pe gură, șatenul îndepărtându-mă rapid de la pieptul său. Singurul meu loc preferat, acum.

        — De ce? Spune, ridicând tonalitatea vocii sale, Elena, răspunde-mi! De vrei să mori? mă întreabă privindu-mă fix, coborând tonul la normal, lacrimile mele oprindu-se subit. Sughit și-ncerc să lupt cu asta, pumnii mei strângând în continuare geaca lui în palme.

        Exact. Iată și întrebarea de 100 de puncte, Stefan. De ce vreau să mor? De ce mă simt atât de pierdută, într-o lume ca asta? De ce am ales calea cea mai ușoară în a scăpa de probleme? Eu nu sunt așa! mi-am zis și încetul cu încetul i-am eliberat geaca din pumnii mei, coborându-mi privirea gânditoare.

         — Pentru că... îmi pare rău. Nu am vrut să te sperii, sau ceva de genul. Iartă-mă! spun menținându-mi privirea coborâtă.

        Degetele lui...gestul lui mă ia prin surprindere în secunda aceasta, căci îmi agață și ridică bărbia astfel încât să-l pot privi. Să mă pot înneca în acei ochi verzi ca două smaralde. Mâna mea dreaptă se ridică spre fața mea, ștergând urmele lacrimilor ce mi-au inundat chipul, ochii lui alunecând peste gâtul meu care înghite cu greu saliva.

         — Nu trebuie să te scuzi în fața mea, Elena. Nu sunt un monstru. Bine? Îmi spune el, așa că afirm scurt din cap spusele lui.

         Și nu am făcut-o pentru că m-aș fi simțit obligată, ci pentru că așa și e. Stefan, deși îl cunosc de foarte puțin timp... de câteva zile chiar, e total diferit de bărbații din viața mea. Dar apoi mă gândesc că exagerez, iar comparația aceasta cu fratele respectiv iubitul meu, e mult prea mare.

         — Vreau acasă! gândesc cu voce tare, primul lucru concrect... cert pe care mintea mea pare a-l primi în colțurile ei.

         — Vrei să te duc în Mystyc Hills? Spune el, ochii mei privindu-l curioși. Știe unde locuiesc? Cum?

         — Nu! răspund sigură pe mine, făcând un pas în spate. Vreau să mă duci înapoi la cort, la prietenii mei. Ai o mașină? zic pe repede înainte, afirmația din cap a șatenului dându-mi de înțeles că acceptă propunerea mea.

         — Am un motor, dacă e ok pentru tine! răspunde el, ridicând sugestiv dintr-o sprânceană.

         — E bine și așa, spun eu, el reușind să-mi fure un zâmbet sincer. Încearcă apoi să părăsească începerea, dar îi agăț mâna și-l opresc. Mulțumesc, Stefan! Sincer, îi zic și-l văd cum pășește spre mine cu zâmbetul încă larg reflectat pe întregul lui chip palid, plasându-mi un sărut pe frunte.

         — Nu ai pentru ce! îmi răspunde, lipindu-și apoi fruntea de a mea. Apoi pleacă.

         Îl privesc plecând și jur că nu regret că i-am permis să mi se apropie. Deși e un străin, practic mi-e mai apropiat chiar și de către fratele meu. Deși după moartea părinților mei crezusem că oamenii buni nu există... sau poate nu mai există, Stefan mi-a demonstrat și îmi demonstrează încă în mod continuu că asta nu e adevărat.

******

         Stau cu brațele strânse încă în jurul bărbatului șaten cu cască pe cap și ochelari pe nas și inspir parfumul său. Nu știu de ce, dar nu m-aș simți confortabil dacă m-ar lăsa singură. Oare cât de mult m-am obișnuit cu prezența lui?

         Îmi dau două palme mintal, însă și imediat ce mă lovesc dur de realitatea cruntă decid să cobor. Mai ales că-i pot simți palmele reci... deși calde din punct de vedere emoțional, atingându-le pe ale mele.

         — O să-ți cer prea mult dacă te rog să rămâi? gândesc cu voce tare, se pare, coborând de pe motorul său negru.

         — Nu, dar încă nu e momentul să-ți întâlnesc prietenii! spune el, eu privindu-l curioasă cum își coboară încet casca, privindu-mă în ochi.

         — De ce? Întreb confuză, simțind de parcă m-ar ignora. Deși știu că nu e așa. El e singurul care e diferit cu mine, față de cum sunt ceilalți... restul.

         — Pur și simplu, Lena. Ne vedem la școală, bine? spune și-și reașează casca pe cap, apoi pornește motorul și pleacă.

         Ce-a fost asta? De ce am simțit nevoia unei explicații, când cea care trebuie să se gândească la una sunt chiar eu? Și nu pentru el, cât pentru cei care au rămas în corturi. Mă rotesc confuză pe călcâie și trag cu forță aer în piept, încercând să gândesc. Dar de ce simt de parcă n-aș avea un răspuns? Ce-o să spun când mă vor lua toți la întrebări?

         Îngândurată, pășesc spre corturile ce zac în fața mea la fel cum mi le și aminteam. Tăcute. Pline de oameni și totuși, atât de goale. Mă proptesc în centrul lor, aproape de focul stins de noaptea trecută și privesc flacăra moartă. Dacă aș fi putut-o face... dacă nu mi-ar mai fi păsat... dacă nu ar fi ajuns la timp..., apoi gândurile mi-s amestecate rapid de două brațe ce se încolăcesc rapid în jurul meu, pe la spate.

         — Dumnezeule mare, Lena! Unde-ai fost? Știi cât de mult..., spune vocea lui Scott, așa că mă înfurii.

         Dintr-o singură smucitură mă trag din strânsoarea lui și mă rotesc pe călcâie privindu-l curajoasă și fără nici o emoție, direct în ochi. Ce știe el? Ce-i pasă lui? Nu e ca și când nu mi-ar fi dat de înțeles deja că numai are rost. Îmi trec mâna dreaptă prin păr și mai fac un pas în spate, ridicându-mi privirea în ochii lui întunecați ca și sufletul.

         Când ai devenit un monstru în ochii mei, Scott? Cum ai ucis iubirea noastră?

         — Nu e treaba ta! În plus, unde sunt ceilalți? Matt, Claire, Caroline? spun eu, înțelegând acum că de fapt cel care nu a vrut ca relația noastră să continue, e de fapt...el. Mereu a fost. De ce nu am înțeles asta?

         Și așa cum mă și așteptam deja, chipul lui devine roșu de furie încă de la auzul numelui lui Matt. Însă când întreb de fete, e de parcă cerul i-ar pica în cap. Îi pot vedea maxilarul scrâșnind chiar sub privirea mea atentă, așa că respir aerul cu forță și-ncerc să nu arăt cât de mult mă doare reacția lui. Cât de mult mă dor încă reacțiile lui.

         — De ce-i mai rostești numele în fața mea, Elena?! spune țipând ca un nebun, lovind cu picioarele tot ce-i pică în cale.

         S-a transformat într-o bestie fără suflet, băiatul ăsta. De ce? Când? Cum de nu am văzut asta? Cum de nu am prevăzut că se va întâmpla asta? De ce am permis să fiu tratată ca un nimic?

         — Care e problema ta, Scott? Matt, sau poate... poate Caroline. Nu-i așa? întreb pășind spre el, el oprindu-se brusc.

         Tăcut. Confuz. Îngândurat. Panicat. Cam asta e starea pe care o exprimă în aceste secunde și știu. Am atins un punct sensibil. Care? Încă nu sunt sigură că știu, dar cert e că am făcut-o. Pentru că Matt, nu i-a fost niciodată un punct sensibil.

         Realizând toate acestea, decid să mă opresc. Cui îi cer eu explicații de fapt? Pe cine să cert că i-am permis să mă trateze astfel? Ce să fac să-i arăt că deși am bănuielile mele care mă chinuie îngrozitor, de fapt nu știu nimic? Cum o să-l fac să vorbească? Cum, Lena Pierce? Pur și simplu... cum? 

         Pășesc îngândurată în spate și mă rotesc apoi pe călcâie, îndreptându-mi pașii spre cort. Intru înăuntru și caut cu privirea o geantă... orice în care să-mi pot băga lucrurile, apoi după ce găsesc mă pun pe strâns. Nu e ca și când n-aș ști. Orice voi face... orice voi încerca, cea urmărită de trecut și faptele din el, voi fi tot eu.