Îmi acopăr gura cu mâinile amândouă și mă aplec să verific cine e. Apoi - tremurând din toate încheieturile - încerc să-l ating pe cel/cea care stă ca și adormit la doar câțiva centimetri de fața mea. Nu mai am curaj. Nu mai am forță și nu mai am aer să respir. Dar cu toate astea îmi adun puțina vlagă pe care sufletul meu reușește s-o mai aibă și ating chipul rece și fără viață.

    După trăsături, este un bărbat. Îmi opresc țipătul ce încearcă să-mi scape printre buze și-mi închid ochii, încercând să-mi controlez respirația sacadată. Însă când simt pe umărul meu o mână ce poposește acolo cu un scop diferit de cel pe care mi-l oferă inițial, le las naibii de reguli și control și eliberez țipătul puternic ce se aude probabil până la șosea.

    — Eu sunt, Lena! Nu am vrut să te sperii, liniștește-te! spune vocea cunoscută a băiatului de acum câteva zile, așa că mă ridic rapid și-l îmbrățișez panicată.

    Nu-i simt brațele pe spatele meu, semn că e probabil să-l fi speriat și pe el cu țipătul meu. Tremur mai ceva ca un bolnav de Parkinsone și strâng în mâinile mele firave gulerul gecii sale din fâș. La naiba, cred că înebunesc!

    Brusc, memoria mă lovește ca un bumerang fix în creștetul capului, eu realizând inexplicabilul. Cum naibii știe cine sunt și cum mă cheamă, dacă ne-am întâlnit o singură dată și nu i-am spus asta? Ba chiar, l-am tratat destul de rău. Doamne, înebunesc sau chiar m-a strigat pe numele mic? Mă depărtez așadar de trupul lui, făcând un pas în spate și cumva continui să tremur din toate cele, mai speriată decât eram.

    — E în regulă, nu te teme. Nu-ți voi face nimic. Ești bine? continuă să mă întrebe asta, de parcă chiar ar fi totul ok și jur că nu-l înțeleg. De fapt, nu mă înțeleg.

    De ce îi permit să stea atât de aproape de mine, deși nici măcar nu-l cunosc? Îmi ridic ochii spre el, pentru a mă asigura că nu visez și brusc simt pe cineva apărând în spatele meu, agățându-mi talia cu mâna sa și încercând să-și înfigă dinții în gâtul meu. 

    Țipătul meu e uriaș, iar bărbatul din fața mea mă surprinde maxim. Ajunge chiar lângă mine în doar doi pași și-l lovește pe cel care și-a înfipt dinții în gâtul meu. Dar ce e cel mai ciudat, nu e fapta acelui individ ci faptul că nu simt sângele curgând. Și pot jura că m-a rănit. Am simțit colții lui până în cea mai ascunsă celulă a corpului.

    — Nu te vei opri niciodată, nu-i așa? îl aud pe salvatorul meu spunând, lovindu-l continuu și punându-l la pământ pe adversarul care nu pare a ceda nici el.

    — Nici tu să mă cauți și să mă oprești, nu? spune el, eu fiind acum martora unui real război între doi băieți...bărbați de fapt în toată firea.

    Stau ca și înțepenită privind scena îngrozitoare din care nu văd nici măcar un strop de sânge curgând și devin confuză. De ce nu curge sângele? Brusc, în fața mea apare o fată blondă ce pare a striga din toți plămânii ca lupta să se încheie. Doar că nici unul nu o ascultă.

    — Bine, voi ați vrut-o! exclamă blonda deodată, ajungând în fața atacatorului și pare a-i băga ceva în piept, ochii mei mărindu-se considerabil.

    Tipul cade ca secerat din picioare, continuând să se holbeze la blondă, asta în timp ce salvatorul vine spre mine și-mi agață umerii cu mâinile lui mari și reci. Îl privesc în ochi și jur că acum văd mai bine nuanța acestora. 

    Verdele intens acoperit de un roșu aprins, aemănător iadului - probabil - mă sfredelește cu privirea și-mi taie respirația. Încerc să caut în privirea lui ceva de care să mă agăț de realitate, pentru a mă convinge că nu visez, dar cineva îmi pune o batistă la gură și cad din picioare ca un bolovan. La naiba, cred că m-au drogat!

******

    — Mulțumesc că ai venit la timp! aud în ecoul de voci, țipete și strigăte din capul meu și mimez un "hmm" forțat pentru a mă asigura că sunt trează.

    — Oare ce-ați fi făcut dacă n-aș fi venit? Cât va mai dura asta, Stef? spune vocea feminină a cuiva și realiezez că o recunosc de undeva.

    Înainte ca răspunsul întrebării adresate de partea feminină să se facă auzit, văd umbra cuiva venind spre mine. Încerc să-mi forțez privirea...ochii să se deschidă și-l văd pe el. Bărbatul șaten care m-a salvat de două ori deja. Cine ești și ce vrei de la mine, șatenule?

    — Ești mai bine acum, Elena? zice el, iar eu continui să-l privesc în ochi în căutarea întrebării încă nerostite de buzele mele: de unde mă cunoaște?

    — Probabil. Cred. Nu știu. Unde sunt? Spun însă și-l văd zâmbindu-mi, așezându-se chiar pe patul în care mă aflu și în care încerc să mă ridic tot mai sus, spre tăblia acestuia.

    — La mine acasă. Totul e bine acum, nu e nevoie să te îngrijorezi sau să te sperii. Bine? spune șatenul cu ochi verzi și limpezi ca cristalul, eu știind două lucruri: 1, tipul ăsta avea o altă nuanță a ochilor afară și 2, ceva sigur nu e bine. Ce caut eu aici?

    — Ochii tăi..., gândesc cu voce tare, ridicându-mă cu ajutorul mâinlor în timp ce-mi reazăm spatele de tăblia din argint a patului, el privind-o pe fata blondă din spatele lui, din picioare.

    — Bun venit la realitate, frumoaso! Cum te numești? spune blonda, veselă nevoie mare.

    — Elena Pierce. Nu-i așa? spune șatenul, reîntorcându-și privirea spre mine. Singura care pare vizibil îngrijorată și agitată din această cameră, se pare.

    — Da, așa e. Dar de unde..., dau să întreb ceea ce mintea îmi repetă constat încă de când m-am trezit.

    — Stef e un bun cititor de gânduri și oameni! Știai că te-a urmărit câteva zile la rând? spune blonda, șatenul devenind ușor-ușor agitat.

    — Nu! răspund atunci când șatenul mă privește rușinat.

    — Excelent. Ce fel de bărbat ești, dacă nu-i spui nimic? Haide, Stefan. Nu-mi spune acum..., zice blonda, șatenul...Stefan - trebuie să învăț să-i spun numele - întrerupând-o rapid.

    — Unde e Damon? spune el, rapid.

    La auzul acelui nume, totul se schimbă. Cumva, recunosc acea identitate. Am mai auzit undeva numele ăsta, dar oare unde? Confuză, încerc să dau filmul evenimentelor din viața înapoi și atunci revăd chipul lui Scott.

    Aproape că sar ca arsă din pat, reușind să-l lovesc cumva pe șatenul Stefan care mă privește vizibil îngrijorat și confuz. Asta în timp ce blonda se poziționează rapid în fața mea, privindu-mă fix în ochi.

    — Uită tot ce știi și ai văzut astă-seară! spune ea, privindu-mă fix. De parcă aș fi un roboțel cuminte care va asculta deândată spusele ei.

    O privesc în acei ochi albaștri ca cerul senin și jur că nu-nțeleg la ce se referă. Cum adică să uit? Cine va uita că a văzut o bătălie reală și dură între doi tipi, de pe trupurile cărora nu a sărit nici măcar un strop de sânge? Cine va uita că a fost răpită din mijlocul pădurii și adusă într-o casă necunoscută unde va fi, probabil, hărțuită și mai rău?

    — Nu zău! Ce altă poruncă mai aveți? Să uit și că vă cunosc și sunt aici? zic eu, șatenul...Stefan ridicându-se rapid în picioare, amândoi privindu-mă în stare de șoc.

    Confuz, pășește spre mine. Îl pot vedea și jur că simt o stare destul de confuză în ceea ce privește voința lui în ceea ce mă privește. Mâna lui dreaptă se ridică spre mine, dar nu pășesc deloc înapoi. Sunt curajoasă și i-o voi rupe dacă e nevoie să fac asta penrtu a scăpa de el.

    Ochii lui verzi și limpezi de acum câteva secunde se transformă radical, devenind ușor închiși la culoare. De parcă sentimentele și emoțiile confuze ar fi transmise prin ei. Înghit în sec, continuând să-l privesc și să-i analizez fiecare mișcare și-l văd atingându-mi colierul rămas de la părinții mei. Ultima mea amintire cu ei și atunci intru în panică.

    — Nu-l atinge! țip ca înebunită, crezând că vrea să-l rupă de la gâtul meu și să mi-l ia, în timp ce el și blonda se privesc confuji și gata de orice pentru a mă panica și mai rău.

    — Incredibil! spune blonda pe o tonalitate joasă, aproape șoptită, privindu-se în ochi cu Stefan. Cel care nu-mi oferă deloc o stare mai bună în aceste secunde.

    — Da, este. Ultima mea amintire și ultima speranță că voi lupta până în pânzele albe s-o protejez, dacă nu stați locului! spun dur, privindu-i cum se uită spre mine, confuji.

    Oare voi putea pleca de aici, sau totul se va fi încheiat chiar în această seară?