Dau cu piciorul într-un coș de gunoi de pe trotuar.

    Mi-a scăpat ca prin urechile acului. Poate dacă mai stătea puțin, aș fi avut ocazia de a-i spune numele meu.

    Așa poate nu m-ar uita, chiar dacă nu însemn nimic pentru el.

    Îmi dau capul pe spate, privind cerul lung, gândindu-mă la cât de greu trebuie să-i fie să nu se poată bucura de ceea ce mă pot eu bucura în viața de zi cu zi.

    Nimănui nu îi e ușor, mai ales lui.

    Data viitoare îi voi spune numele meu și voi spera că nu avea de gând să-l uite.