Ne plimbam prin parc, iar nici unul dintre noi doi nu părea că ar vrea să spună ceva. 

    Dar a fost plăcut să îi țin mâna în a mea și aș mai face-o, dacă el nu și-ar tot lua-o. 

    Era enervant, dar nu îl puteam obliga. Oricum, nu eram mai mult decât străini, deși mi-aș dori ca lucrurile să stea altfel. 

    Tot ce puteam face era să îl analizez în liniște, privirea lui trecând oriunde, doar la mine nu. 

    Mai nou mănânc oameni și nu știam asta? 

    Dar probabil i-am și stricat momentul de relaxare, așa că nu aveam dreptul la mofturi. 

    Probabil este greu să fii actor, cu toată agitația și lucrurile pe care trebuie să le faci și regulile pe care trebuie să le respecți. 

    Eram aproape de un grup mai mare de adolescenți, iar Jimin, ușor îngrijorat de ce s-ar fi putut întâmpla, și-a pus ochelarii și o mască pe care o ia din buzunarul hainei sale.

    Oftez, ducându-mi brațul pe după el, trăgându-l mai aproape, stând puțin aplecat spre el cât să pară că îi spuneam ceva. 

    Nu îmi doream să aibă probleme din cauza mea. 

    Îmi trec degetele peste talia lui, trecând pe lângă grupul gălăgios fără să scoatem vreun sunet. 

    Îl simțeam pe Jimin încordat, venind mai aproape de mine, dându-mi impresia că își dorea să-mi intre în suflet. 

    Deja era acolo oricum. 

    Căldura lui parfumată mă înconjura, dându-mi simțurile peste cap. 

    Ce-mi faci tu, Jimin?