Jimin simțea ca și cum ar fi într-un dans plin de pasiunea cu aroma florilor de cireș, cu păsărelele care ciripeau într-un fel care-i păstrau zâmbetul pe buze. 

    Atât de bine se simțea încât nici nu a auzit pașii ce se apropiau într-un fel discret și oarecum grijuliu, dar probabil că puteau să fie la fel de puternici ca cei de elefant, că nu ar fi auzit. 

    Abia atunci când umbra lui Jungkook, care era ușor aplecat spre el,  îi acoperă chipul, băiatul își dă seama că nu mai era singur, spre dezamăgirea lui. 

    Zâmbetul său se estompează lent, în timp ce își deschide în același ritm ochii, privind în cei ciocolatii ai lui Jungkook.

    A rămas blocat la intensitatea privirii băiatului, timp în care Jungkook doar îl privea, sorbind din priviri fiecare detaliu al ochilor lui Jimin, neobservând însă mica starea de șoc în care se afla.

    Avea senzația că ar putea să se uite în acei ochi frumoși o eternitate, că nu s-ar sătura niciodată.

    Nu avea cum să o facă, pur și simplu. 

    Doar era vorba despre îngerul său frumos, deși cel care era întins pe iarbă nu știa că este al lui.

    Cu timpul, avea să o facă. Asta era tot ce spera Jungkook. 

    Jimin să fie al lui, iar el al lui Jimin. 

    Timpul se oprise pentru amândoi. 

    Pentru Jimin, din cauza elementului surpriză. 

    Nu se aștepta ca băiatul să apară chiar în acel moment, în acea zi, fix în acel parc. 

    Însă pentru Jungkook, se oprise timpul datorită faptului că era fericit. 

    Fericit deoarece a dat de persoana care i-a arătat cum se simte dependența. 

    Fericit deoarece îi vedea chipul care era frumos chiar și fără machiaj, naturalețea pielii sale fiind vizibilă. 

    Fericit deoarece a ieșit din casă și a putut să dea de el. 

    Fericit deoarece a venit în parcul ăsta.

    Fericit deoarece... Jimin nu a început să-l înjure. 

    Simplul schimb de priviri se simțea de parcă ar fi ceva cumva natural. Ceva ce ar fi trebuit să se întâmple de multă vreme.

    Dacă ăsta era un vis, nu își dorea să se mai trezească.