Ochii lui, buzele lui. El, pur și simplu.

    Zâmbetul său, privirea aceea rece, dar totuși atât de caldă. El, cu simpla lui prezență. 

    Parfumul lui dulce, vocea mai catifelată decât toate mătăsurile din lume.

    Oh, înger trimis pe această lume păcătoasă, sari în brațele mele și lasă-mă să-ți dezmierd trupul cu atingeri și sărutări fierbinți-

    – Jungkook-ah! Treci imediat aici că ți-am făcut supă!

    – De ce mereu trebuie să îmi strici momentele de gândire?

   – Copil nerecunoscător. Eu am grijă de fundul ăla neglijent al tău și tu așa mă răsplătești?

    – Ei, haide. Nu am făcut nimic greșit!

    – Nu, niciodată nu faci, exclamă exagerat Seokjin în timp ce gesticulează cu o lingură de lemn, care, în acel moment, părea a fi cea mai periculoasă armă din lume.

    Nu știu dacă să mă simt binecuvântat de gustul divin al supei sau blestemat de cel care a preparat-o.